Eugenio Lazzarini este unul dintre marii campioni de motociclism care nu s-a bucurat de recunoașterea internațională pe care o merită doar pentru că cele trei titluri de campion mondial au fost obținute la clasele mici.
Eram în primul meu an de curse moto, 1978. Pe vremea aceea cursele se organizau pe circuite stradale, nu aveam acces la prea multă informație și, atunci când aveam norocul să găsim o revistă de motociclism, o citeam din scoarță în scoarță de mai multe ori.
Evident că citeam articolele despre cursele internaționale de atâtea ori încât aproape le știam pe de rost iar numele campionilor despre care era vorba în acele articole erau sfinte pentru noi.
La clasele mici, abonat la podium era Eugenio Lazzarini, care, după nu mai puțin de patru titluri de vicecampion mondial, a reușit în acel an să cucerească titlul la clasa 125 cmc, terminând sezonul cu doar două curse încheiate în afara podiumului, la mare luptă cu legendarul Angel Nieto.
Pe vremea aceea nu îndrăzneam să cred că voi participa vreodată la vreo cursă internațională sau că îi voi întâlni pe vreunul dintre campionii despre care citeam. Visam că voi fi măcar spectator la o cursă, dar și acest scenariu părea fantastic.
Anii au trecut, Eugenio Lazzarini a adunat trei titluri de campion mondial la clasele 50 și 125 cmc, alte opt titluri de vicecampion mondial și a încheiat o carieră glorioasă după 16 sezoane în care a luat startul în cei mai mulți ani la câte două clase.
Pentru mine marele campion a rămas un exemplu de urmat și, după 20 de ani petrecuți pe circuite, am reușit să adun și eu câteva titluri de campion la noi în țară, e adevărat, la o cu totul altă scară, nimic de comparat.
Au urmat anii în care mi-am făcut debutul în lumea jurnalismului moto, cu stângăcie dar respectând întotdeauna înaintașii, campionii care mi-au fost un exemplu în viață, cei din țară sau cei pe care îi admirasem de la distanță.
Nu am uitat de Eugenio Lazzarini, maestrul claselor de cilindree mică și, cu câteva săptămâni în urmă, am postat niște fotografii însoțite de câteva cuvinte, modest omagiu adus marelui campion de ziua lui, împlinise 78 de ani.
Nu credeam că urarea mea va avea vreun efect, o făcusem mai mult pentru mine, dar lumea e mică și ciudată.
Unul dintre oamenii puternic implicați în lumea moto din România îl cunoștea bine pe Lazzarini, aveau vechi relații de afaceri și, fiind în Italia, în vizită
la magazinul moto pe care îl conduce campionul, i-a arătat postarea mea.
Entuziasmat de cele câteva rânduri scrise de mine, Eugenio Lazzarini mi-a transmis mulțumiri prin prietenul nostru comun și mi-a trimis o carte autobiografică cu autograf.
Pentru mine este mai mult decât o carte, este o amintire de neuitat, o parte din istoria nescrisă a motociclismului de altă dată, de pe vremea când piloții nu aveau salarii de milioane și nu mergeau pentru bani.
O făceau din dragoste pentru sportul cu motor, mergeau la câte doua-trei clase fără anvelope special produse pentru ei, fără reglaj a frânei de motor prin GPS și fără moduri de pilotaj, doar cu accelerație și frână.
Grazie signor Lazzarini ! Mulțumesc Csobi !
Fiecare zi din viață este câte o poveste, iar poveștile mele sunt, de ce mai multe ori, cu și despre motociclete. Toate poveştile, interviurile şi ştirile din lumea moto postate până acum pe blogul POVEŞTI CU MOTOARE pot fi urmărite și pe Facebook, LinkedIn sau Twitter iar filmele sunt postate pe canalul YouTube.