TIBERIU TROIA

Strategica e numele sub care e cunoscut un drum de vreo 50 km, construit de armata germană în Primul Război Mondial. Drumul șerpuiește pe crestele munților Latoriței, la altitudini în jur de 2000 m și-ți dă ocazia să faci niște poze de antologie spre culmile munților Parâng, Căpățânii și Lotrului. Nemții au făcut și folosit acest drum ca să urechieze armata română ce-și făcea de cap prin Transilvania, pe atunci încă neunită cu România.

Dacă o să cauți câte ceva despre Strategica e imposibil să nu te bați la tot pasul de numele viitorului feldmareșal din Al Doilea Război Mondial, Erwin Rommel. Comandant de mai târziu al Afrikakorps, căruia nici de-al naibii n-o să-i spun Vulpea Deșertului cum a fost ciufulit, conducea prin 1916-1917 o companie de soldați tocmai pe crestele munților Latoriței despre care fac vorbire, în calitate de Kapitän.

Nu mă pot răbda să spun măcar o frază despre băiatul asta de 1,68 m, care la nici 25 de ani se războia cu românii prin Carpați, la 49 îi alerga și-i nădușea pe sclifosiții de englezoi prin nordul Africii, la 51 era în stare să radă un dos de palmă oricui îndrăznea să-l numească nazist și, drept urmare, la 52 a fost pus cu mărinimie să aleagă între a-și trage un glonț în cap (variantă pe care a considerat-o câștigătoare) și a fi omorât pe gratis împreună cu tot neamul lui.

Feldmareșalul Erwin Rommel

Toate lucrurile pe care le-am citit despre neamțul ăsta serios și metodic m-au dus cu gândul nu doar la Wehrmachtul lucrului bine făcut, dar în primul rând la corectitudinea și cinstea care obligă orice om integru să–și respecte adversarul. Eugen al nostru (mămica lui nu l-a botezat doar Erwin) a scris un jurnal amănunțit al campaniei de tinerețe din Carpați, în care a descris cu neobișnuită imparțialitate calitățile dar și greșelile preopinenților români.
Să luăm câteva exemple din jurnalul lui Romică:

“Românul este un bun luptător, însă cu toate contraatacurile respinse, a început să se simtă tot mai strâns încercuit în Ștersură….. Românii au pus toată măiestria lor în fortificarea acestui vârf.”

“Ceața acoperea câmpia de sub noi pe o largă întindere și se strecura asemeni unor valuri de ocean printre vârfurile însorite și impunătoare ale Alpilor Transilvaniei. O priveliște absolut minunată!”

“Am luat puțini prizonieri, deoarece românii au dovedit o abilitate remarcabilă în a se strecura din ascunzișurile lor și a dispărea într-una din numeroasele râpe sau viroage care împânzeau șaua montană.”

Lacul Vidra

“Inamicul a greșit nefolosind avanposturile de luptă pentru a putea astfel împiedica apropierea noastră.”

Și așa mai departe, și așa mai departe. Dacă ți-e poftă să afli mai multe, ai toată iarna la dispoziție să frunzărești paginile de internet scrise la subiect. În orice caz, fain ficior Johannes ăsta (tăticul lui nu s-a mulțumit doar cu prenumele Erwin și Eugen). Ar fi putut să se creadă űbermensch ca atâția alții, să facă miștouri ariene despre inamici sau să arate cu degetul către pesedeul care cu siguranță o fi fost de vină și pe vremea aia pentru toate relele. Dar cum în orice poză îi poți citi  în ochi demnitatea, Erwin și-a văzut de treabă, de strategia și de Strategica lui, de care avem prilejul să ne bucurăm și-n ziua de azi. Adevărul e că priveliștile asupra lacului Vidra și peisajele întinse pe zeci de km în jur te fac să mulțumești aerului tare al înălțimilor, fără de care ai putea să te sufoci de-atâta frumusețe. Hazliu mi se pare că drumulețul ăsta, care dacă ar fi un pic amenajat ar intra lejer în topul celor mai faine din România, nu aparține niciunei autorități, nici naționale, nici județene, nici locale. Adică, cel puțin pe hârtie, nu există. Vorba lui Dem Rădulescu, de pe vremea când l-a prins nevastă-sa cu amanta-n pat, într-o scenetă, : Mamă, ceea ce vezi nu-i adevărat!

Inspirate probabil de matrapazlâcurile Forumului Democrat German, există voci care zic că dacă tot e nerevendicat, acest drum al nimănui ar trebui să aparțină nemților, că ei l-au construit. Eu aș achiesa la trăznaie, cu condiția ca nemții să-l repare înainte și să-l primească dup-aia fără terenul de sub el, numai cu drept de folosință în vacanța de vară.

Mai c-o glumă, mai c-o poveste, ce-i cert e că până una-alta singurele feluri în care poți străbate azi Strategica de la un capăt la altul sunt pe jos, cu bicicleta, cu o mașină de teren țapănă sau cu o motocicletă de enduro categoria ușoară (cel mult 850 cmc). Cu o dihanie gen Yamaha Super Tenere, BMW R1200GS sau KTM Adventure nu zic că-i imposibil, dar trebuie să pornești de-acasă cu banii pentru repatrierea în remorcă pregătiți, cu numărul de telefon al inconștientului care să vină la o adică după tine și, dacă se strica vremea, cu provizii până la primăvară.

Eu și Călin am ales două Ténéré 700 de la Yamaha, și nici că puteam avea o idee mai bună. Una  versiunea standard și cealaltă Rally Edition, ambele model 2020, că doar numa’ ce-au apărut.

Curmătura Oltețului

Când am tras de dârlogi iar drăcoveniile au scapăt de asfaltul de pe Transalpina și au virat pe bicașei, parcă erau doi Free Willy transbordați dintr-un canal puturos de deversare direct în mărețul ocean: se zbenguiau ca peștii în apă sau, mai bine zis, ca kăprițele pe legheleu. Vaaai, dragă motociclistule… după o viață printre și mai ales pe motoare, tot ce pot să-ți spun este că asta-i motocicleta perfectă pentru o asemenea tură. Perfectă pentru România în care nu-ți propui să folosești motocicleta doar ca să croșetezi trasee între cafenele sau ca să mergi cu ea la băi de nămol, la Techirghiol. Sincer, dacă nu aș fi văzut cu ochii mei de ce-i în stare, aș fi zis că așa ceva și girafă nu există.

Nu am întâlnit niciodată o motocicletă care să treacă cu atâta ușurință de pe asfalt pe teren accidentat; și încă cu gumele cu care vine din fabrică, lucru de asemenea de mirare. Tot ce am lucrat după ce-am cumpărat-o au fost niște ajustări lejere ale suspensiei, care fac motocicleta mult mai înțelegătoare când vreau să zburd pe bolovani. Aștept cu nerăbdare suspensiile progresive de la Hyperpro, pentru experiență dusă la nivelul următor.

Despre Strategica nu mai adaug decât că-ți doresc să ajungi într-o bună zi și tu acolo. Drumul ăsta ne-a procopsit pe mine și pe Stolo cu o asemenea energie și poftă de viață că nici măcar nu s-a pus problema să ne întoarcem spre casă, așa cum plănuiserăm. A fost nevoie doar de o scurtă privire pe hartă ca să înțelegem cât de mult ne lipsește o băiță la Herculane! Sigur, cu cât mai puțin asfalt până acolo, cu-atât mai bine.

Așa că ne-am dat jos de pe Strategica la Ciungetu și de-acolo am luat-o pe valea Latoriței, exact în direcția din care am venit, dar de data asta pe cealaltă parte a muntelui. Mie degeaba mi-ai da astfel de explicații că nu le-aș înțelege dacă n-aș vedea traseul pe hârtie. Așa că ai în poze și-o hartă-două ca să nu te-ntrebi, așa cum și eu aș fi făcut-o, who the fuck is Ciungetu și where the heck e Latorița?

Că ai auzit, că n-ai auzit, dacă într-o bună zi te nimerești prin Ciungetu, cea mai bună idee ar fi s-o iei spre lacul Petrimanu, pe un drum care face toți banii.

Lacul Petrimanu

Distracția însă de-abia acolo începe: dacă ești bine dotat (vreau să zic cu motocicleta potrivită) ai șansa să urci pe un drum magnific până pe Curmătura Oltețului, nu departe de vârful Nedeia din munții Căpățânii. Iar de-acolo să începi coborârea pe valea aceluiași Olteț, până la mănăstirea Polovragi; unde, dacă ești norocos, nu prinzi manele dar poți păpa niște papanași cu dulceață de afine și cu smântână, buni de-ți vine să dai cu masca anticovid de pământ.

După berile (fără alcool) pe care le-am turnat pe gât la final, ca să nu creadă mititeii și papanașii că i-o fi mâncat vreun câine, ne-am făcut siesta pe drumul modernizat ce merge din Baia de Fier până în valea Jiului, cu mare grijă să nu adormim de-atâta asfalt. Odată scăpați de blocoaiele cu iz comunistoid ce-ți strâmbă nasul de la Vulcan până la Uricani, am mai admirat în treacăt mastodonții de beton ai industriei miniere care se descompun în tihnă, martori tăcuți ai batjocurii comise aici împotriva unei naturi splendide. La Câmpul lui Neag a început din nou să miroase bine a munte și a Retezat, așa că am început urcarea spre izvoarele Cernei, veseli ca niște ștrengari lăsați să se tăvălească prin noroi.

Herculane

Ajunși acolo odată cu ultimele sclipiri ale zilei, ne-am prins cât de bășcălioși erau latinii când bârfeau și se lăudau cum că finis coronat opus. Cum Donner-thunder-ul și Blitzkrieg-ul meu (vorba aceluiași Romică) să încununeze sfârșitul opera, când ultimii 70 de kilometri de drum prin sălbăticie am fost nevoiți să-i facem numai pe întuneric?

… Hai, nu mă lasă inima să fac pe supăratul și recunosc că și partea asta a fost de poveste. Am rătăcit spre Herculane prin munți și păduri desfundate de ploaie, trecând zeci de kilometri prin noaptea fără vreo fereastră luminată sau vreo țipenie de om. Am evitat, ca niște dibaci ce suntem, gropi uriașe pline cu apă și prăpastii abia întrezărite la lumina farurilor, iar în vremea asta mi-am amintit încă o dată că totul se naște și moare în mintea mea. După o zi lungă, de o grozăvie soră cu bucuria și cu disperarea, am înțeles (a câtea oară?) că neuronul e întotdeauna capul răutăților și tot el e responsabil de felul în care trec prin viață. Odată ce mintea s-a hotărât să vadă numai și numai partea bună a lucrurilor, am țopăit vesel prin noapte și frig fredonând ba Rapsodia lui Rachmaninov, ba Zaraza lui Zavaidoc, cu inima gata să-mi sară din piept de frumusețea stranie a nopții și de bucuria că sunt acolo, că-s sănătos și că trăiesc.

Cei 850 km parcursi

Și cum totul e bine când se sfârșește cu o întrebare bună, odată ajunși în Băile Herculane am tras la hotelul Roman (un mai vechi „hobby” de-al lui Călin), unde o recepționeră cum nu se poate mai ocupată ne-a întrebat fără avertisment: “Ce cameră doriți, renovată sau nerenovată?”.

După ce-am reușit să-mi închid gura rămasă căscată de noua clasificare hotelieră, am ales spre norocul meu camera renovată; altfel aș fi pierdut în noaptea uitării  farmecul discret al întrerupătoarelor și prizelor zugrăvite cu meseleul, ca pe vremea când eram ficior holtei.

Și-am descălecat din șa,
am turnat un Jack pe gât ca să nu visez urât
și ți-am spus povestea mea

Sunt pe motocicletă din 1977, adică de 43 de ani. În perioada asta n-a fost niciun an, ba poate nici măcar o zi fară să am cel puțin o motocicletă. De obicei au fost două-trei, maxim cinci de-odată.

Am depășit de multișor milionul de kilometri pe două roți, îți spun asta nu ca să mă împopoțonez cu sclipiciuri, ci ca să știi că-ți consumi timpul cu unul din cei mai hârșâiți motocicliști locali încă în activitate.

Am condus toate genurile de motociclete, sute de modele diferite. Prima a fost un Simson, la 15 ani; acum merg la drum pe un Yamaha Super Ténéré 1200, în teren pe un Yamaha WR250 iar prin oraș pe Yamaha X-Max 300.

Toate poveştile, interviurile şi ştirile din lumea moto postate până acum pe blogul POVEŞTI CU MOTOARE pot fi urmărite și pe Facebook, LinkedIn sau Twitter iar filmele sunt postate pe canalul  YouTube.