Prima ediție a competiției naționale Daciada la motociclism a fost organizată în 1978, la câțiva ani de la lansarea ei pentru alte discipline sportive.
La sfârșitul anilor ‘70, sezonul competițional al curselor de viteză era alcătuit din două competiții naționale, Cupa Federației Române de Motociclism, competiție pe echipe cu șase etape și Campionatul Național Individual, alcătuit din cinci etape.
Cupa FRM deschidea sezonul cu primele patru etape, după care începea campionatul. La sfâșitul sezonului se desfășurau ultimele două etape ale cupei și alte curse regionale, din care Cupa Bihorul, organizată în primul sfârșit de săptămână al lunii octombrie, devenise tradiție.
După primele șase curse ale sezonului în care m-am zbătut cu o Mobră care mai mult nu mergea, unul dintre colegii de club, Gigi Puran, s-a retras și a lăsat moștenire Mobra cu care câștigase clasa începătorilor din anul precedent.
Motocicleta era a clubului, mult ușurata și modificată de Gigel, iar antrenorul nostru, domnul George Zdrinca, văzând cum m-am chinuit șase etape, mi-a încredințat motocicleta pentru restul sezonului.
Rezultatele s-au văzut imediat dar au venit prea târziu pentru clasamentul campionatului.
Câștigasem prima cursă din viață în fața publicului din Sibiu, un public educat dintr-un oraș care găzduia la acea vreme atât curse de viteză pe circuitul stradal din oraș, cât și curse de dirt-track, echipa locală fiind în top.
Dar, oricât de frumoasă ar fi fost prima victorie din viață, nimic nu se putea compara cu cursele
din București, organizate în acea perioadă pe circuitul Pipera-Toboc, la care asistau zeci de mii de bucureșteni, în lipsa altei distracții de duminică.
Etapa care urma era considerată cea mai importantă din sezon, pentru că, în afară de clasele din campionatul național, era prevăzută organizarea Daciadei, competiția națională inventată de Ceaușescu, în care erau incluse toate sporturile.
Daciada era gândită ca o competiție care încerca să combine sportul de masă cu performanța. Fiecare județ trebuia să-și desemneze participanți, ca să fie cu adevărat națională, dar nu toate județele aveau sportivi la toate disciplinele.
La motociclism, un plus de aromă naționalist-patriotardă era dat de utilizarea motoretei naționale, Mobra, ai cărei folositori puteau fi găsiți pretutindeni în țară și cea mai simplă soluție pentru desfășurarea unei astfel de competiții era organizarea unei singure etape la care să participe reprezentanți ai tuturor județelor.
Duminică 13 august 1978.
Zeci de mii de spectatori nerăbdători veniți pentru curse și în special pentru clasele de 500 cmc și ataș, dar, până la clasele “băieților mari”, cu care se încheiau toate concursurile, se desfășurau clasele celor mici: 50 începători, 50 sport, Daciada, 125 cmc, 175 cmc și 250 cmc, cu câte 20 până la 40 de concurenți la fiecare clasă.
Prima cursă a zilei – 50 începători. Teoretic nu era cazul să am emoții, știam că voi câștiga, dar, de data asta câștigam o cursă în fața publicului meu, prietenii și cel mai înfocat suporter, tatăl meu.
N-are rost s-o lungesc: am câștigat cursa clasei 50 cmc începători cu un avans de jumătate de tur față de locul doi și am confirmat, dacă mai era nevoie, justețea deciziei de a fi cel ales pentru cursa Daciadei.
Urma să reprezint orașul București în prima ediție a Daciadei și nu aveam motive să mă tem de concurenți necunoscuți.
La doar jumătate de oră de la prima cursă câștigată am luat startul în cea de-a doua, alături de mult mai mulți concurenți, dar mult mai puțini competitori reali.
De data asta am terminat cu avans de o tură față de cel de-al doilea clasat.
Sentimentul pe care îl ai făcând tura de onoare purtând coroana de lauri în fața a zeci de mii de
oameni dintre care destul de mulți te cunosc, este greu de descris în cuvinte.
Acum, după 45 de ani, nu mai contează ce am simțit eu, ci încerc să-mi dau seama ce a simțit tatăl meu în tribunele de pe marginea circuitului, văzându-și juniorul câștigând două curse în aceeași zi, în primul an de participare la concursuri.
A treia cursă nu s-a mai încheiat cu același succes și nici nu se putea așa ceva.
Daciada la moto nu a rezistat mult timp. Nu știu din ce motive, dar, din câte țin minte, au mai fost organizate cel mult două ediții, după care n-am mai auzit nimic de această competiție.
Inițiativa mai mult politică decât sportivă s-a stins tot atât de ușor pe cât de repede a pornit și nimeni nu i-a dus dorul, dar eu am rămas cu niște amintiri de neuitat pe care am încercat să le descriu aici.
Dacă vă plac poveștile cu Mobra, mai jos jos articolele postate până acum.
Povești cu Mobra – Târgu Mureș, primul meu podium – partea a 7-a
Povești cu Mobra – Primele curse ale primului sezon – partea a 6-a
Toate poveştile, interviurile şi ştirile din lumea moto postate până acum pe blogul POVEŞTI CU MOTOARE pot fi urmărite și pe Facebook, LinkedIn sau Twitter iar filmele sunt postate pe canalul YouTube.