TIBERIU TROIA

Încercând să păcălesc iarna care ia mereu motociclistul cu dor de ducă pe nepregătite, mi-am suflecat goretexu’, mi-am tras cizmele rondioșe peticite pe vremea ultimei trânte din Polonia și, împreună cu pretenu’ Călin Drăgan, am scuipat în palme și am plecat spre Strategica. Tura asta o copcioleam deja de ceva vreme și, ca niște profitori versați, am vrut neapărat s-o facem cât se mai dădeau la liber culori prin păduri și cât mai ciugulea gaia prin golurile alpine ale Carpaților. Dar cu ceva înainte să comitem asta, ce credeți copii că-i procrează mintea lui Călin? Să facem Turul României pe contur, lucru pe care cică nu l-au mai făcut decât niște visători cu o Dacie, cândva prin Cuaternar.

Minunea de la Maglavit

Cum nu ne-am mulțumit doar să fim primii motocicliști încercuitori de țară, ne-am băgat la 380V și ne-am pus în cap să parcurgem cei 3000 km, câți s-au adunat până la urmă, în două zile. La sfârșit au ieșit câteva ore în plus, dar oricum plimbarea n-a fost chiar de ici de colo, având în vedere că multe din drumuri au fost obscure și mărunte. Plus că ne-a plouat câteva sutici de kilometri. Plus că am prins și ceva inundații. Plus că în munți am înotat prin frig, prin ploaie și prin ceață s-o tai cu cuțitul. Plus dormitul pe sponci, apa din chiloți și mâncatul din brișcă.

Dar când ne intră în capetele de ardeleni nătărăi principiul strămoșesc “a man’s gotta do what a man’s gotta do”, cu greu ai putea inventa ceva care să ne dea înapoi; și ne-ar crăpa obrazul de rușine să nu respectăm ce ne-am promis sau să nu urmăm întocmai ideea la care s-a blocat neuronu’.

Așa că, pe când încă nu se îngâna ziua cu noaptea (dacă ai mai puțin de 40 de ani probabil că n-ai auzit în viața ta expresia asta), ne-am urcat eu pe MâțăMică iar el pe Vakă (adică două Yamaha Super Tenere de-o mie douăsute) și am purces la drum mult înainte să se crape de ziuă.

Ideea turei a fost să parcurgem conturul tărișoarei pe cel mai apropiat de graniță drum disponibil. Mă refer la drumurile circulabile și cât de cât modernizate, nu la alea de țărână pe care riști să te puște graniceru’ și-apoi să fii îngropat cu renumele pe nedrept dobândit de traficant de țigări transfrontalier.

Dunărea la Baziaș

În plus, pentru ca mințile noastre perverse să nu ne bănuiască că am fi ciolari, am făcut o extra-bucățică până la cea mai apropiată margine a țării, așa că am început tura la Carei și am terminat-o tot la Carei, venind din direcție opusă. În felul asta am contribuit și noi, cu modestele noastre puteri, la lovitura mortală pe care au primit-o susținătorii teoriei Pământului plat. Cei vreo 360 km făcuți în plus de-acasă, din Cluj, până la Carei și, la sfârșit, de-acolo până acasă, au fost un fel de dreptul seniorului și bonusul voinicului. Fără kilometri ăștia ne-am fi încadrat cu mare probabilitate în două zile mari și late, care sunt cel mai scurt timp pe care poți să-l speri dacă îți vine ideea să dai un cc la tura asta; cel puțin până când România va fi înconjurată de drumuri expres și de autostrăzi amplasate, numai de-al naibii, exact pe graniță.

Dintre toate lucrurile pentru care n-am avut timp în cele două zile în care am încercuit România, pentru fotografii n-am avut timp cel mai tare… Dar amintirile din capul meu vor fi întotdeauna mai bune decât toate fotografiile din lume și-o să prefer mereu să mă plictisesc de ideea “was there, done that” decât să fac tendinită la degetul mare de la apăsat pe telecomanda de la teveu. Ce vreau să spun e că tot mai multe fete și băieți purtători de smartphoane la șerpar consideră realitatea ca nedemn de a fi trăită chiar în momentul când ea se întâmplă și preferă s-o savureze ulterior în poze, pixel cu pixel; uitând că în Epoca Covidului fotografiile la kil nu mai au nici gust și nici miros și mai pot impresiona pe cineva doar dacă-n ele ești surprins traversând Niagara pe frânghia de rufe, în timp ce rezolvi cubul Rubik cu degetele de la picioare.

Dacă ai mai citit câte ceva din ce-am scris pe ici pe colo, ai înțeles deja că nu mă omor după descrieri tehnice, la fel cum mă feresc ca dracu’ de tămâie de obiective turistice convenționale. Așa că amintesc doar în treacăt traseul pe care oricum o să-l vezi mai bine pe harta din poză:

Cluj, Carei, Valea lui Mihai, Oradea, Salonta, Arad, Sânnicolau Mare, Jimbolia, Moravița, Naidăș, Baziaș, Moldova Veche, Orșova, Turnu Severin, Ostrovul Mare, Cetate, Calafat, Bechet, Corabia, Turnu Măgurele, Zimnicea, Giurgiu, Oltenița, Călărași, Ostrov, Băneasa, Cerchezu, Negru Vodă, Vama Veche, Constanța, Tulcea, Galați, Huși, Iași, Rădăuți Prut, Rădăuți, Câmpulung Moldovenesc, Cârlibaba, Borșa, Sighetul Marmației, Săpânța, Satu Mare, Carei, Cluj.

Ce gusturi, mirosuri și imagini mi-au rămas din călătoria asta? Cea mai scurtă enumerare le-ar cuprinde pe dânsele:

– Ogoarele nesfârșite din Câmpia de Vest, cu utilaje agricole care scărmănau țărână mai ceva ca-n Interstellar și cu miros de Pustă ce nu se sfârșește până la poalele Alpilor

– Spectacolul intrării Dunării în țară la Baziaș, la care am asistat în the middle of nowhere, chiar în primii ei metri românești

– Zbuciumul fluviului la Cazane și printre barajele care astăzi ar fi imposibil de construit, din cauza deranjului pe care l-ar pricinui mai știu eu cărui Purec de Apă

– Praful oltenesc al pustietății, cu aromă de Mircea Dinescu, de la Cetate

– Sutele de kilometri în care am avut Dunărea la mâna mea (dreaptă)

– Orașele cu nume de Cotele Apelor Dunării: Moldova Veche, Calafat, Bechet, Corabia, care mă umplu de neașteptata nostalgie a radioului cu lămpi Darclée. În jurul acestei minuni a tehnicii anilor ’65-’70, mare cât un șifonier și cu pickup incorporat, se învârtea viața familiei noastre de proletari, înainte să fie detronat de televizorul Cosmos

Pe bac la Călărași

– Gândurile din Turnu Măgurele, oraș prin care n-am mai trecut până acuma și-n care, acum vreo șapte decenii, un băiat de 18 ani era batjocorit sistematic și cu sârg comunist în cei 3 ani de cătănie (da, era tata)

– Trecerea Dunării cu bacul la Călărași și intrarea în cea mai faină și autentică parte a Dobrogei, pe care ar fi păcat să n-o miroși măcar o dată

– Munții Măcinului pe care, dacă nu ești atent, poți să-i confunzi cu “munții” mult mai cunoscuți de la Pata Rât, de lângă Cluj

– Ruperile de nori și inundațiile care s-au ținut scai de capul nostru în mai tot estul țării și care ne-au împiedicat, undeva lângă Tulcea, să urmăm riguros drumul de contur de lângă graniță (a fost singura abatere de la traseu, care mă va face să mă zvârcolesc noaptea în somn până în ziua când o s-o repar)

– Cele câteva locuri unde mai că era să fim luați de apele care traversau drumurile, în timp ce de sus ni se prăvălea în cap un fel de fluviu vertical

– Șoselele sparte dinainte să trecem Dunărea la Galați, milioanele de gropi împrăștiate cu minuțiozitate de chinez, astfel încât să n-ai nicio șansă să le ocolești

– Drumurile bune, foarte bune sau excelente din mai tot restul țării, care contrazic miorlăielile închinătorilor la Occident, rămași pentru eternitate cu ideea fixă că Romania are drumuri proaste. Adulatori cărora le recomand cu drag să-și cimenteze plombele din măselele de minte înainte să viziteze, de exemplu, șoselele din sudul Italiei, de prin zona tocului

Dunărea la răsărit

– Modestia satelor moldovenești și sutele de kilometri în care am tremurat de teama că milioanele de meandre ale Prutului să nu-l încâlcească definitiv, în timp ce noi vâsleam prin ploi, spre nord

– Numeroasele locuri în care am trecut la mai puțin de un metru-doi de marginea României

– Frumusețea nebănuită a peisajelor din nordul extrem al Botoșaniului, pe care le-am asemuit în minte cu dulceața colinelor din Toscana. Partea asta a fost cu siguranță o mare surpriză pentru mine și tot la fel de sigur e că n-o să treacă mult timp până când o să mă întorc

– Somnul puțin de la Rădăuți și plecarea cu noaptea-n cap printr-o altă ploaie torențială, cu motocicletele recuperate din lacul care se pregătea să înghită orașul

– Orele lungi petrecute în șa până când s-a făcut ziuă, în care am făcut cu Drăgan concurs de mers încet prin noapte și prin furtună, întrebându-ne unde dracu se ascunde încălzirea globală

– Cele câteva dăți în care numai Dumnezeul motocicliștilor ne-a făcut să ratăm la mustață vizitarea spitalelor din zona, din cauză de vârât degetele în ochi și șantiere nesemnalizate în mijlocul drumului

– Apa și frigul care s-au strecurat cumva prin toate mănușile, membranele și echipamentele de ploaie

Sosirea la Carei

– Frumusețea desăvârșită a drumului care trece din Bucovină crocantă în Maramureșul suculent, de la Cârlibaba încârligată până la Vișeele de Sus & Jos

– Opulența din Certeze, satul cu Ferrari-uri și vile de nababi, care a zăpăcit stratificarea socială europeană cu noua categorie a pălmașului multimilionar

– Liniștea patriarhală de la Satu Mare

– Oboseala satisfăcută din Carei

– Dușul cald de acasă.

Dar de departe senzația cea mai puternică a fost că am avut mereu România în partea stângă, lângă inimă. Că am trecut prin sate, prin orașe, peste câmpuri, peste râuri, peste munți și prin păduri,  încercuind strâns cu gândul patria strămoșilor  pe margine, așa cum e înconjurată pâinea de coajă. În toată călătoria asta am avut mereu o poveste în cap, pe care am s-o țin doar pentru mine. Ție pot să-ți spun doar atât: a fost acolo o femeie pe care-o iubesc și mai ales au fost gânduri cu țara către care am trimis, mereu spre centru, toată energia vindecătoare pe care un simplu suflet poate să o împrăștie. Pentru că simțurile îmi spun de mulți ani că-i în suferință. Că oamenii îi sunt bolnavi. Că are mare nevoie de energia ta și a mea.

Job done

Nu te speria. Dacă ești globalist pragmatic și mă bănuiești că-ncep să bat câmpii cu dulcegării ezoterice și naționaliste, o să te liniștesc: energia aia radiantă n-a folosit la nimic. A doua zi când m-am trezit am aflat că n-am devenit peste noapte, cu gândurile mele, salvatorul anonim al României; că marionetele despre care vorbea Eminescu, „urmașii Romei, niște răi și niște fameni” sunt în continuare la butoane, mânuiți la rândul lor de ațele Marelui Licurici; că ne urâm și ne înjurăm voioși mai departe, sub conducerea înțeleaptă a Guvernului Meu. În timp ce vremea trece. În timp ce îmbătrânim tot mai depărtați unii de alții. În timp ce ne pregătim de Crăciunul trist al Izolatului. În timp ce țara se scufundă duios, vegheată cu dragoste de niște suflete de tinichea.

M-am luat cu vorba și cu tristețile, nu mai ajung să-ți povestesc azi despre tura memorabilă de pe Strategica. Tocmai pe când să încep, am văzut, ca Șeherezada, zorii mijind și sfios am să tac.

Rămâne pe data viitoare.

Sunt pe motocicletă din 1977, adică de 43 de ani. În perioada asta n-a fost niciun an, ba poate nici măcar o zi fară să am cel puțin o motocicletă. De obicei au fost două-trei, maxim cinci de-odată.

Am depășit de multișor milionul de kilometri pe două roți, îți spun asta nu ca să mă împopoțonez cu sclipiciuri, ci ca să știi că-ți consumi timpul cu unul din cei mai hârșâiți motocicliști locali încă în activitate.

Am condus toate genurile de motociclete, sute de modele diferite. Prima a fost un Simson, la 15 ani; acum merg la drum pe un Yamaha Super Ténéré 1200, în teren pe un Yamaha WR 250 iar prin oraș pe Yamaha X-Max 300.

Toate poveştile, interviurile şi ştirile din lumea moto postate până acum pe blogul POVEŞTI CU MOTOARE pot fi urmărite și pe Facebook, LinkedIn sau Twitter iar filmele sunt postate pe canalul YouTube.