Anul 1978 a fost primul meu sezon în care am participat la cursele de motociclism.
În acea perioadă, la începutul anului erau organizate primele patru etape ale Cupei Federației Române de Motociclism, după care urmau cinci etape ale campionatului național și ultimele două etape ale Cupei.
În afară de concursurile naționale, în orașele cu puternică tradiție în sporturile cu motor erau organizate cupe locale, Cupa Sindicatelor la Reșița și Cupa Bihorul la Oradea, în memoria eliberării orașului la începutul lunii octombrie 1944.
Primul meu an a fost de neuitat.
Reușisem să câștig până atunci cinci curse consecutiv la clasa 50 cmc începători, câștigasem prima ediție a Daciadei, rezervată sportivilor începători și Cupa FRM, împreună cu echipa IIRUC la care eram legitimat.
Așteptam cu nerăbdare ultima cursă a anului, fiind conștient că am mari șanse să continui seria victoriilor reușite până atunci, sperând și la un rezultat onorabil la clasa 175 cmc, clasă la care încă nu reușisem o clasare pe podium.
Duminică 8 octombrie, ziua mult așteptată de toată lumea, concureni, public și chiar autorități locale.
Da, până și reprezentanții conducerii locale de partid ai
județului participau cu entuziasm la organizarea competiției.
Se simțea în aer mândria locală, poate și datorită faptului că echipa din Oradea câștiga la cele mai importante clase de concurs, lucru pe care nu-l simțeai la concursurile din București, unde totul parcă se desfășura din obligație.
Totul a început cu salutul sportiv, un obicei ciudat, rămas de pe vremurile stalinismului, un salut adresat de personajul cu cea mai importantă funcție politică prezent la ceremonie, un salut la care toți sportivii răspundeau ca la orele de pregătire patriotică.
Cu toate astea, toată lumea aștepta și acest moment penibil, pentru că era urmat de un tur parcurs de toți sportivii la grămadă, de la 50 cmc, până la motoarele de 500 cmc și cele cu ataș, ca o uriașă procesiune gălăgioasă.
O amestecătură de începători inconștienți, care nu înțelegeau nimic, dar erau dornici să pârâie motoarele în fața publicului, până la campionii veterani, deranjați de turul inutil, care poate îi încurca în pregătirea cursei care urma.
Zeci de mii de oameni se aflau pe trotuare, accesul fiind permis pe baza unui bilet plătit cu câțiva lei, ocazie cu care oricine putea cumpăra și un program în care erau prezentați sportivii locali și erau trecute listele de piloți înscriși la fiecare clasă.
Piloţii de la clasele mari la salutul sportiv
Ordinea de alergare nu era aceeași de fiecare dată, fiind influențată și de interesele locale.
Mulți dintre piloții valoroși participau la câte două clase și organizatorii încercau să îi sprijine, lăsându-le o pauză între cursele respective.
Prima mea cursă a fost cea de 50 cmc, desfășurată împreună cu clasa 50 cmc sport, ca nu cumva motoarele mai lente ale începătorilor să plictisească publicul.
Traseul vechi nu avea linii drepte foarte lungi și motoarele puternice ale veteranilor nu puteau atinge viteze mult mai mari față de cele ale tineretului, astfel că am reușit să mențin un ritm apropiat de cel al vedetelor momentului.
1978 – Cupa Bihorul prima ediție, cu László Ferenczi, campionul clasei 50 cmc Sport
Am câștigat și am primit cununa de lauri alături de câștigatorul clasei 50 cmc Sport, Laszlo Ferenczi, triplu campion la acea oră, om care reprezenta pentru mine un model.
A urmat clasa 175 cmc, la care participam cu motocicleta mea de stradă modificată.
Modificările nu erau nu știu ce îmbunătățiri ale motorului, ci, pur și simplu erau înlăturate componentele inutile și înlocuite piesele grele cu unele mai ușoare, manufacturate.
Am profitat de același circuit cu linii drepte scurte și am terminat cursa în spatele campionului local, Viktor Arpád.
Primul meu podium la clasa 175 cmc, cu Arpi câștigătorul cursei
Nu cred că cineva ar fi putut fi mai mândru decât mine.
O victorie reușită alături de campionul clasei 50 Sport, a șasea victorie consecutivă și un loc doi în spatele campionului clasei 175, care valora pentru mine cât o victorie. Și totul în aceeași zi, la prima ediție a unei competiții care avea să devină o tradiție, Cupa Bihorul.
Competiția a fost organizată în fiecare an, a devenit internațională, iar în anii care au urmat i-am văzut alergând pe străzile din Oradea pe János Drapál, câștigator a patru curse de campionat mondial la clasele 250 și 350 cmc, învingându-l pe Giacomo Agostini, pe Károly Juhász, clasat pe podium în Campionat European, pe István Talmácsi, tatăl lui Gábor Talmácsi, cel care avea să devină campion mondial la clasa 125 cmc sau Lajos Neuser, bunul meu prieten care m-a încurajat și sprijinit dezinteresat.
Ultima ediție a concursului Cupa Bihorul a avut loc pe 4 octombrie 1987, s-a bucurat de participare internațională și a fost pentru mine o altă experiență de neuitat, cu una dintre cele mai tari curse din viața mea.
Cu toate astea, nu voi putea uita niciodată prima ediție Cupa Bihorul, publicul entuziast de pe margine, mirosul de ulei de ricin, fumul motoarelor în doi timpi și castanele care cădeau pe străzile înguste din Oradea.
Toate poveştile, interviurile şi ştirile din lumea moto postate până acum pe blogul POVEŞTI CU MOTOARE pot fi urmărite și pe Facebook, LinkedIn sau Twitter iar filmele sunt postate pe canalul YouTube.