TIBERIU TROIA

Articol publicat în revista Playboy – iulie 2015

A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi fost nu s-ar fi povestit…

Aşa încep poveştile româneşti, care sunt frumoase şi se termină cu bine de fiecare dată, iar Feţi Frumoşii, împreună cu Ilenele Cosânzene înving întotdeauna balaurii, ca să trăiască în pace şi iubire.
Dar asta e numai în poveşti.
În viaţa de zi cu zi, frumoşii vin beţi de la cârciumă, Ilenele târâie copii prin noroiul din ogradă, iar balaurii taie pădurile şi vând ţara pe nimic.
Poate am devenit pesimist, dar nu pot să mă abţin, pentru că a venit iulie şi în fiecare iulie îmi aduc aminte de o poveste tristă cu motociclete, copiii abandonaţi în orfelinatele din România şi memoria noastră scurtă şi meschină.

S-o luăm de la început.
A fost odată un motociclist care trăia în ţara Împaratului Verde (cum altfel poţi numi Irlanda de Nord) şi care câştiga aproape toate concursurile la care participa. Numele lui era Joey Dunlop.
A învins în 24 de curse de GP organizate în Ulster, capitala ţării sale, 26 de curse din insula vecină, vestita Isle of Man, record care nu a fost atins nici până în ziua de azi şi care probabil că va rămane record pe veci. Din aceste 26 de victorii, a reuşit să învingă în 3 curse de câte 200 kilometri desfăşurate în aceeasi zi şi să devină Campion Mondial de 5 ori consecutiv la Formula TT – 750 cmc.

Pentru realizările sale sportive, regina Marei Britanii i-a conferit titlul de Membru al Imperiului Britanic, iar compatrioţii săi îl considerau un fel de zeu al motociclismului, într-o ţară în care pe vitraliile geamurilor din biserici sunt pictate motociclete, nu sfinţi.
O să mă întrebaţi ce legătura există între un motociclist din Irlanda cea îndepărtată şi copii din orfelinatele româneşti.
E simplu.
În afară de motociclete, Joey iubea copiii. atât de mult, încât, în afară de 5 copii ai săi, el şi-a propus să aibă grijă de cei abandonaţi în casele noastre de copii.
Şi ca să-şi ducă la bun sfârşit misiunea, a început să facă nenumărate drumuri în România, la volanul microbuzului său, acelaşi cu care mergea la cursele pe care le câştiga, aducând tone de alimente şi jucării pentru amărâţii din orfelinate.
Ca o recunoaştere a muncii sale umanitare în beneficiul orfelinatelor din România, regina i-a înmânat Ordinul Imperiului Britanic, titlu onorific acordat doar celor care sunt Membri ai Imperiului Britanic.

În timp ce Casa Regală nu mai prididea cu onorurile, în Irlanda şi Anglia nu putea merge pe stradă din cauza popularităţii, la noi nimeni nu îl cunoştea şi nimeni nu a aflat de omenia de care a dat dovadă.
Şi Joey al meu a continuat să facă drumuri în România şi să câştige concursuri (că atât ştia să facă), până într-o zi, în care a încercat să facă mai mult decât stă în puterea omului.
Pe 2 iulie 2000, acel iulie de care îmi aduc aminte de fiecare dată, pe circuitul din Tallin, capitala Estoniei, unul dintre cele mai periculoase circuite din lume, aflat într-o pădure, Joey a încercat să învingă încă odată în 3 curse desfăşurate în aceeaşi zi.
De data aceasta, probabil că Dumnezeul motocicliştilor era ocupat cu altceva şi şi-a luat ochii de la el, dar Joey nu ştia asta şi a continuat să conducă cursa într-un ritm infernal, ieşind în afara traseului, printre copacii de pe margine.
Impactul a fost fulgerător, iar Joey a plecat într-o lume mai bună, fără să mai aibă timp să-şi ia rămas bun de la cei 5 copii ai săi, angajaţi cu toţii în barul familiei din localitatea natală Ballymoney, sau de la copiii abandonaţi în orfalinatele din România, pe care îi iubea atât de mult.

Expozitia cu motocicletele si trofeele lui Joey Dunlop din Ballymoney

În memoria sa, Guvernul estonian a modificat a doua zi site-ul oficial, înlocuindu-l cu unul special închinat marelui sportiv, Universitatea din Ulster i-a decernat postmortem titlul onorific de “Doctor”, s-au ridicat două statui în memoria sa, în oraşul natal numele său a fost dat unei străzi şi unei porţiuni a circuitului de pe Insula Man, s-au compus cântece, s-au scris cărţi.

Înmormântarea lui Joey Dunlop

La înmormântare au participat peste 50.000 de oameni veniţi spontan din tot regatul, iar Joey a oferit Irlandei de Nord încă o zi de linişte şi înţelegere, pentru că protestanţii şi catolicii au făcut pace, conducându-şi împreună idolul pe ultimul drum, în cortegiu aflându-se peste 2.000 de motociclete.

Monument închinat lui Joey Dunlop

În acest timp, la gura sobei, noi ne morfoleam mulţumiti posmagii englezesti aduşi de Joey şi savuram seară de seară, cu ochii umeziţi de emoţie, cu un firicel de salivă în colţul gurii şi cu o privire uşor tâmpă, pe toate canalele de televiziune, emisiunile de ştiri sportive, care ne informau cu precizie câţi cai-putere are noul Maybach al unui finanţator absolvent de două ori a clasei întâi şi cu ce rapandule se mai afişează vreun jucător din divizia B.

Seară de seară, în fiecare seară, aceleaşi nimicuri insipide din jurul puţinelor sporturi demult transformate în afacere, ca şi cum ar fi dispărut de pe faţa pământului atletismul, scrima, rugbiul, sau alte sporturi practicate altădată mai mult de gentlemani, care au adus României glorie, recunoaştere şi medalii, sporturi de care tinerii de vârsta liceului nu ştiu aproape nimic.
Şi totul numai de dragul eternului “rating” asigurat de aceste bârfe numite pe nedrept “ştiri sportive” şi de domnişoarele zâmbitoare, care le recită pe nerăsuflate cu intonaţie falsă, pentru că oricum nu înţeleg nimic din ce gânguresc ele acolo…

Revenind la poveştile noastre, înainte de a încăleca pe o şa ca să închei povestea, vă îndemn să vă aduceţi aminte de Joey Dunlop, care a iubit copiii şi oamenii, dar a plecat lăsându-ne singuri într-o zi de iulie.