TIBERIU TROIA

Eram student, au trecut mulţi ani de atunci.

Printre studenţii de atunci erau la mare modă excursiile din vacanţa de vară făcute cu rucsacul în spate, în afara ţării.

Cu rucsacul, pentru că erau foarte puţini studenţi care să aibă maşină personală şi mult mai puţini aveau motociclete.

Pentru orice ieşire aveai nevoie de paşaport, care se afla în păstrare la Serviciul Paşapoarte, sunt convins că cei tineri nu ştiu asta.

Studenţi primeau paşaportul fără probleme, nu ştiu din ce motiv, dar, pentru cei care nu erau studenţi, nu era o garanţie că primeşti pasaportul, dacă îl ceri. Este foarte posibil să fi fost mai uşor pentru membrii de partid, sau nu, dar nu sunt sigur că asta este explicaţia.

Plănuisem un traseu prin Ungaria, Cehoslovacia şi Polonia, punctul culminant fiind cursa de MotoGP (pe atunci se numea altfel) de la Brno, organizată prin tradiţie la mijlocul lunii august.

Din păcate, singurul membru al găştii care nu a primit paşaportul a fost prietena mea, aşa că ceilalţi au plecat fără noi. Am rămas, neştiind dacă mai plecăm, sau nu, în încercarea de a obţine, în cele din urmă, paşaportul fetei.

În mod surprinzător, la a doua încercare, paşaportul i-a fost eliberat şi am plecat singuri la drum.

Era sfârşit de august 1980, cursa de moto de la Brno trecuse, nu mai aveam un program impus de vreun eveniment şi am hotărât să mergem la inspiraţie. Inutil să spun că nu exista Internet, GPS, telefonie mobilă, doar hărţi de hârtie şi informaţie transmisă de la om la om.

Am oprit în fiecare oraş mare, cu stop în câte un camping care ne plăcea. Budapesta, Bratislava, Brno, Praga, după care urma Polonia.

În Ungaria şi Cehoslovacia totul a fost ca în basme, cu banii ne descurcam, chiar dacă nu era simplu. Pe atunci exista un protocol încheiat între ţările socialiste, prin care aveai dreptul să schimbi bani din lei, în moneda ţării respective, numai în limita a 250 lei de persoană, o singura dată, pe baza unui buletin de schimb valutar care îţi permitea să schimbi în fiecare ţară, documentul fiind ştampilat.

Banii aştia nu-ţi permiteau să mănânci la restaurant, de fapt nu-ţi permiteau să mănânci deloc, aşa că toată lumea îşi lua mâncarea din ţară, supă la plic şi conserve de fasole. E adevărat că nu era mare răsfăţ, dar vedeai lumea, ieşeai din tonurile de gri care caracterizau viaţa noastră de zi cu zi.

Dacă aveai cum să cari, puteai să iei cu tine şi produse pe care le puteai vinde, ca să mai faci rost de ceva bani, cum ar fi salamul de Sibiu, apreciat peste tot şi pe care îl puteai găsi în România, cu ceva relaţii.

În primele zile de excursie nu erau probleme, aveai mâncarea din ţară, dar, după vreo săptămână, se termina fasolea la conservă şi trebuia să mănânci ceva. După Ungaria şi Cehoslovacia, după patru oraşe mari pe care le-am bătut la picior, venise rândul Poloniei, în care am găsit o situaţie total diferită.

Dacă Budapesta şi Praga te făceau să visezi şi totul era la superlativ, monumente impresionante, dovezi de istorie şi cultură la fiecare pas, magazine pline cu vitrine îmbelşugate, în Polonia situaţia era cu totul alta.

Peste tot greve, feţe crispate pe stradă, magazine alimentare goale, adică mult mai rău decât în România din care veneam noi.

Auzisem eu câte ceva la radio Europa Liberă, înainte de plecare, dar nu acordasem importanţă ştirilor, totul era prea diferit faţă de ceea ce ştiam noi.

August 1980 era exact perioada negocierilor între guvernul Poloniei comuniste şi muncitorii grevişti din toată ţara, negocieri care au dus la semnarea Acordului de la Gdańsk şi apariţia mişcării sindicale Solidaritatea, fondată de Lech Wałęsa, electrician la şantierele navale Gdańsk, viitor Preşedinte al Poloniei.

Marea majoritate a populaţiei era solidară cu lupta sindicatelor şi toată lumea era gata să suporte consecinţele luptei politice, una dintre urmările imediate fiind grava problemă a lipsei de alimente.

Toate astea aveam să le aflu mult mai târziu, fragmente trunchiate şi măsluite de la televiziunea din România de atunci şi întreg adevarul istoric după 1989, când situaţia s-a schimbat.

Până atunci însă, singurul lucru pe care îl pricepusem era că mesele lungi, acoperite cu feţe de masă croite în culorile drapelului naţional, aşezate în faţa porţilor fabricilor, la care un comitet format din muncitori întâmpina eventualii vizitatori, era semn că respectiva întreprindere este în grevă.

Am trecut foarte uşor şi superficial peste situaţia deosebită, doar aveam treabă, trebuia să-mi vând salamul de Sibiu.

Mi-am închipuit că trebuie să fie foarte uşor, doar magazinele alimentare erau goale şi erau cozi de sute de oameni care aşteptau răbdători să cumpere singurul fel de salam ciudat şi urât din magazin, o chestie pe care eu nu aş fi luat-o acasă nici pentru pisicile mele.

Ţinând în mână o bucată de salam de-al nostru, m-am apropiat de coada care începea în magazin şi continua pe zeci de metri de trotuar în faţa magazinului şi am încercat în limba engleză să vând cuiva acel salam.

După primii doi, trei oameni care m-au refuzat, am încercat acelaşi lucru cu o doamnă gravidă, care stătea la coadă cu un copil de mână. Mi s-a părut că acea doamnă vroia să cumpere de la mine, dar, când s-a arătat interesată, un bărbat de la coadă i-a adresat tăios câteva cuvinte în poloneză, după care femeia m-a refuzat imediat, vădit intimidată.

De data asta era clar, nu puteam să vând mâncare în faţa unui magazin alimentar gol, iar sutele de oameni care aşteptau la rând, se uitau la mine ca la un fel de râmă.

Chiar m-am simţit ca un vierme, am renunţat la idea cu vânzarea salamului, am plecat la camping, unde am mâncat salam cu pâine, ca să termin cu problemele.

Nu vreau să încep cu comparaţii ieftine, cum s-ar fi petrecut o astfel de situaţie în România, în condiţii similare. Probabil că altfel, pentru că România nu este Polonia, dar asta este o cu totul altă discuţie, care probabil ar altera mesajul păţaniei mele.

Nu am prea multe poze din acea excursie şi, de obicei, după ce arăt prima poză unui prieten, întrebarea care mi se pune este: “Şi voi unde mai aveaţi loc ?”

Păi uite unde aveam loc…