TIBERIU TROIA

Nu cred că există cineva care să fi văzut cursele de motociclism din anii ’80 şi să nu-şi amintească de fraţii István şi Arpad Viktor.

Fratii Arpad şi István Viktor

Despre István am povestit cu puţin timp în urmă, ar fi fost nedrept să nu amintesc şi despre fratele lui mai mare, Arpad.

Fiind cu câţiva ani mai în vârstă decat mine şi având acasă o pildă vie, pe tatăl său, Arpi (cum îl alinta familia şi cum aveam să-i spunem şi noi mult mai târziu) a început motociclismul de la o vârstă fragedă pentru acele vremuri.

Mult mai târziu am aflat că Arpad Viktor nu a început sportul cu motociclismul, fiind un adevărat polisportiv.

Tânărul Arpad Viktor cu Panonia 125 cc însoţit de Viktor senior.

Primele concursuri la care a participat au fost de tenis de masă şi ciclism, câştigând concursuri locale până la 16 ani.

La 18 ani, sub atenta supraveghere a tatălui său, Arpi participă la primul concurs de motociclism, la clasa 125cc cu o Panonia şi câştigă.

Urmează tot felul de curse de moto şi auto de nivel regional, în care are rezultate meritorii, victorii şi multe clasări pe podium.

În tot acest timp, mentorul, antrenorul şi sfătuitorul său a fost tatăl său, domnul Viktor senior, un fel de emblemă a motociclismului din Oradea, principalul animator al mişcării moto locale.

Domnul Viktor era o persoană foarte respectată în oraş, nu numai pentru rezultatele obţinute  ca sportiv şi de talentat antrenor al celor doi fii, dar şi pentru profesionalismul de care dădea dovadă zilnic, fiind probabil cel mai bun ceasornicar al oraşului.

De aici şi meticulozitatea cu care regla motocicletele baieţilor, atunci când considera că e cazul să intervină personal, moment în care îşi scotea ochelarii şi alegea cu multă grijă jiglerele potrivite, dintr-o colecţie pe care o invidiam cu toţii şi pe care am încercat să o copiem.

Arpad Viktor şi motocicleta sa îndrăgită, de 125cc

Cred că primul lucru pe care l-am făcut după ce am început să alerg la curse a fost să-mi fac, cu mare greutate şi cheltuială, o plăcuţă din plexiglas pe care mi-am înşirat jiglere pentru toate carburatoarele pe care le aveam, de toate diametrele posibile, chiar şi mărimi pe care ştiam că nu le voi folosi niciodată, doar-doar să am şi eu, ca familia Viktor.

La una din primele curse la care am asistat, ca viitoare tânără speranţă stând în public, Arpad Viktor a terminat pe locul doi, obţinând în acest fel şi titlul de Vicecampion la clasa 250cc, după Ioan Lăzărescu, una dintre legendele motociclismului românesc.

Ca Lăzărescu nici nu îndrăzneam să gândesc că voi ajunge vreodată, era un fel de supraom, dar Arpi părea să fie om, ca noi ceilalţi şi speram să ajung şi eu ca el într-o bună zi, aşa că l-am urmărit şi studiat cu mult respect şi admiraţie. Chiar din al doilea an am terminat campionatul în urma lui Arpi, reuşind câteva podiumuri la clasa 175 cc şi nimeni nu putea fi mai mândru decât mine.

István Viktor şi Arpad Viktor învingători pe traseul Pipera-Toboc din Bucureşti

Arpi a avut o carieră cum puţini sportivi au avut în acea perioadă, câştigând de 5 ori Campionatul Naţional, dintre care de 3 ori la clasa cea mai mare, la 500 cc şi un al 6-lea titlu de Campion Naţional pe echipe, împreună cu Istvan, fratele său. A câştigat 63 de curse şi a terminat alte 48 de curse pe locul 2.

Când nimeni nu se aştepta, o problemă gravă de sănătate l-a obligat să se retragă din activitatea sportivă, mult prea devreme, exact când România începuse să participe la cursele internaţionale din cadrul Cupei Prietenia.

O veche lovitură la cap, din copilărie, a recidivat şi, în timpul unei curse, la sfârşitul campionatului din 1986, Arpi şi-a pierdut cunoştinţa fiind pe motocicletă, a fost dus la spital inconştient, unde a rămas în comă, zbătându-se între viaţă şi moarte.

În acest timp, cât încă nu se ştia dacă Arpi scapă sau nu, domnul Viktor, tatăl său, a participat la festivitatea de premiere şi a primit tricoul de campion pe care Arpi îl câştigase odată cu titlul de Campion Naţional.

Fraţii Viktor pe traseul din Oradea, oraşul natal

A fost ultimul său titlu de Campion, ultima sa cursă, după care a început marea cursă cu viaţa.

Arpi, marele campion, a ieşit din starea disperată în care se afla, dar era paralizat, iar doctorii erau rezervaţi.

Puternic, aşa cum fusese ani de zile la curse, Arpi a urmat o recuperare dificilă, după care şi-a revenit, devenind din nou Arpi cel pe care îl ştiam, pe care îl stimam, respectam şi admiram.

Anii au trecut, noi am rămas cu amintirile frumoase şi cu prietenii de o viaţă, uniţi de o perioadă în care ne luptam cu greutăţile şi neajunsurile, dar în care ne puteam duce la capăt pasiunea comună pentru motociclete şi dragostea necondiţionată pentru curse.

Trei mari campioni, sufletul echipei din Oradea: László Ferenczi la 50cc, Arpad Viktor – 500cc şi István Viktor la 250cc.

Arpad Viktor, omul aparent dur, dar cu o sensibilitate pe care numai prietenii i-o cunosc, a păstrat aceeaşi poftă de viaţă şi pasiune pentru motocicletă, urmăreşte cu mare interes cursele internaţionale de moto, fiind un cunoscător avizat şi informat.

Azi îl sărbătorim, pentru că e ziua lui de naștere, sărbătorim o viață dedicată motocicletei.

Să ne trăieşti Arpi ! Te iubim !

.

Arpad Viktor şi László Ferenczi