Nerăbdător să particip la o selecţie a viitorilor sportivi, am plecat de la Baia Mare la Bucureşti pentru un concurs de îndemânare despre care nu ştiam nimic.
Până atunci văzusem două concursuri de viteză pe circuitul Pipera-Toboc, în rest nu ştiam nimic despre motociclism, ştiam doar că vreau să alerg la curse.
Cu ce motocicletă, unde sunt concursurile, ce echipament, sau piese îmi trebuie, habar nu aveam de nimic, ştiam doar că vreau la curse.
Am plecat spre locul anunţat, parcul 23 August, stadionul cunoscut acum ca Naţional.
Antrenament pentru concurs de îndemânare cu echipa IMGB
Pe una din aleile de acces am întâlnit un grup de gospodari care aşteptau cuminţi alături de vreo 10-12 Mobre obosite şi vreo 3-4 Jawa vechi şi deşelate, dar, pentru că arătau departe de ceea ce îmi închipuiam eu despre un pilot de motociclism, am trecut pe lânga ei în viteza a 3-a.
După un tur complet al stadionului şi împrejurimilor, în care nu am întâlnit nimic care să semene cu o motocicletă, am hotărât să mă întorc la grupul de târgoveţi, barem ei aveau Mobre.
Am intrat în vorbă cu gospodarii şi am aflat cu stupoare că şi ei veniseră pentru acelaşi concurs de selecţie.
La conducerea ostilităţilor se aflau 3 domni în vârstă, oficiali ai Federaţiei de Motociclism, care nu arătau nici ei potrivit fanteziilor mele, dar reuşeau destul de bine să controleze situaţia. Mai târziu am aflat numele acestor domni şi mult mai târziu am auzit câte ceva despre viaţa şi experienţa lor.
Erau col. Gheorghe Didescu, George Zdrinca şi Armand Vrânceanu.
Primul era un personaj care părea veşnic în Federaţia Româna de Motociclism şi era în acea perioadă Director de concurs şi sufletul tuturor competiţiilor de viteză din ţară, un om care trăia pentru mişcarea moto, având defecte şi părţi bune, ca oricare dintre noi.
Domnul Zdrinca era antrenor la IIRUC, cel mai important club moto din Bucureşti, fusese alergător de moto cu rezultate notabile, coleg de generaţie şi prieten cu toţi veteranii sportului cu motor pe care i-am cunoscut mai târziu.
În fine, Armand Vrânceanu, era un domn la propriu şi la figurat, o fiinţă plăpândă, care şi-ar fi dorit să facă moto, dar probabil că nu putuse, fiind prea firav, într-o epocă în care pilotul se lupta cu motocicleta, datorită motocicletelor vechi şi grele şi a traseelor, pe care întâlneai denivelări şi porţiuni de asfalt prost, adevărate capcane pentru pilot şi motocicletă.
Ca să-şi hrănească pasiunea pentru motociclete, domnul Vrânceanu era arbitru la toate concursurile de motociclism la care putea ajunge, deplasându-se tot timpul cu 30 km/h pe o Mobra bine întreţinută.
Mai târziu am descoperit că domnul Vrânceanu fusese coleg de serviciu cu tatăl meu, amândoi fiind suporteri înfocaţi ai lui Nicolae Spiciu, cel mai mare pilot de ataş din România, bun prieten cu “nea Gigi” Zdrinca, aşa cum îi spuneau apropiaţii.
Ajutaţi de câţiva sportivi care nu erau la prima participare la un astfel de eveniment, cei trei au marcat traseul de concurs, cu conuri de cauciuc şi cu fanioane, dovadă a faptului că veniseră pregătiţi.
Spre marea mea surprindere, traseul era acelaşi cu cel pe care se dădea examenul de conducere, traseu care a rămas neschimbat încă vreo 30 de ani, cu singura diferenţă că trebuia parcurs cât se poate de repede, totul fiind cronometrat.
Către tribuna oficială pentru salutul sportiv
Puţin dezamăgit, am parcurs traseul de vreo 2-3 ori, concursul desfăşurându-se în câteva manşe şi, cu toată experienţa mea de 5 ani de carnet şi câteva zeci de mii de kilometri parcurşi, am reuşit doar al doilea timp, fiind depăşit de un nene, care arăta ca bunică-mea, pe o Jawa pe care nu aş fi parcat-o în curte, de amărâtă ce era.
Imediat am încercat să schiţez profilul celui care îmi suflase primul loc, om de peste 40 ani, care încerca de ceva vreme să atragă atenţia selecţionerilor, poate reuşea şi el să meargă la curse.
Numele lui era Geantă Chircea şi era un abonat al talciocului, unul din cei care veneau duminică de duminică cu o pătură întinsă pe trotuar, pe care erau expuse spre vânzare chei vechi, şuruburi ruginite şi robinete stricate.
Văzând că mă mişc bine pe CZ-ul de 175, cu care era mai incomod să faci opturile şi slalomul, fiind mai lung decât Mobra, unul dintre cei prezenţi a intrat în vorbă dându-mi sfaturi. Se vedea că nu e la prima participare şi părea foarte deschis, amabil şi dezinteresat. S-a recomandat – Traian Mihăilescu şi avea să devină colegul, prietenul şi, mai târziu, antrenorul meu şi al echipei IMGB.
Am plecat acasă cu o diplomă pentru locul 2, negru de supărare şi hotărât să-mi îmbunătăţesc rezultatul în etapa următoare, programată două săptămâni mai târziu.
Nu pot să descriu ce a păţit bietul meu CZ în aceste două săptămâni. Zilnic, câte 2-3 ore, am făcut numai traseul de examen, parcă mă pregăteam pentru reexaminare şi ajunsesem să fac mişcările cu ochii închişi.
Urmarea a fost un set de plăci de ambreiaj terminate (noroc că se găseau la magazinul moto-velo de la Piaţa 16 Februarie), un parcurs fără greşeală, încheiat cu un timp record şi ceva spectacol, cu opturile făcute cu frânări în derapaj.
Nea Gigi Zdrinca m-a abordat imediat, interesându-se dacă aş vrea să merg la curse, fiind singurul antrenor prezent şi m-a invitat la cursa care avea loc în duminica următoare, cursă care urma să se desfăşoare pe circuitul Pipera-Toboc.
Mănânci calule ovăz ? Cum naiba să nu vreau, aş fi mers la curse şi în patru labe.
Nu am înţeles exact ce însemna această invitaţie, dar am interpretat-o după pofta inimii, adică mi-am închipuit că duminică alerg la curse.
Cu ce motocicletă, la ce clasă de concurs, cu ce legitimaţie, la ce asociaţie sportivă, astea erau detalii prea puţin importante pentru mine, conta numai invitaţia făcută de nea Gigi Zdrinca şi visele mele.
În cursă la clasa 50cc începători pe traseul Pipera-Toboc din Bucureşti
Povestea continuă în partea a 3-a
Dacă nu aţi văzut toate cursele postate până acum pe blogul POVEŞTI CU MOTOARE şi pe pagina de Facebook, sau dacă vreţi să urmăriţi testele şi cursele pe care le voi posta, calea cea mai sigură este să vă abonaţi la canalul YouTube – https://www.youtube.com/tiberiutroia