TIBERIU TROIA

Ne-am obişnuit să ne gândim la Delta Dunării ca la locul în care sunt pelicani, caii din pădurea Letea (despre care televiziunile ne-au învăţat că sunt sălbatici), plimbări cu barca pe canale şi ciorbă de peşte.

Eu mă duc în deltă să cunosc oamenii.

Casa lui Florin din C.A.Rosetti, apărută parcă din poveşti

Cu mulţi ani în urmă, am descoperit acest loc binecuvântat, în care soarele, apa şi pământul se îngemânează ca în nici un alt loc de pe Pământ.

L-am descoperit ca fiind tărâmul în care poţi să întâlneşti oameni deosebiţi şi să vezi lucruri speciale, doar dacă ai libertate de mişcare, adică o barcă, sau o motocicletă.

Fiind deltă, e lesne de înţeles de ce barcă, iar motocicletă, pentru că o poţi lua cu tine peste ape, în barcă, sau pe navele de pasageri.

O parcare mai ciudată

Prima oară am venit în zonă cu motocicleta în 1975. De atunci s-au schimbat multe, unele în bine, dar şi multe în rău.

Delta Dunării nu înseamnă numai apă, ci şi foarte mult pământ, cu drumuri de acces între localităţi, cu foarte puţine posibilităţi de transport public, excepţiile fiind rare, proaste şi incomode, dar puse la dispoziţia turiştilor cu multă amabilitate.

E o singură mică problemă: datorită stării proaste a drumurilor, aici timpul nu are valoare, parcă se dilată.

La plimbare prin Delta Dunării

Un exemplu simplu cred că ilustrează cel mai bine realitatea din teren. Distanţa dintre Tulcea şi Chilia Veche este de 75 kilometri, drumul dintre cele două localităţi fiind străbătut până nu de mult de singurul vehicul de transport public, un autobuz deşelat, în vreo 8 ore. Acelaşi drum era parcurs, în aceleaşi 8 ore, de maşina Salvării, în cazul în care nu se rupea pe la mijlocul distanţei.

Acum situaţia s-a rezolvat, nu mai există nici un autobuz.

Am mers cu motocicleta în aproape toate satele din zonă şi, de multe ori, am rămas uimit, pentru că este zona contrastelor.

Poşta din Letea

Toţi au telefon mobil şi stiu ce este Internetul, probabil mai mult decât locuitorii satelor de la câmpie. Cu toate astea, în Chilia Veche, localitate care a bătut moneda proprie cu vreo 200 de ani înainte de apariţia Bucureştiului pe hartă, acum, adică 750 ani mai târziu, nu există nici o stradă asfaltată.

Există în schimb o biserică ortodoxă impresionantă, construită de localnici cu forţe proprii, cărând nisip şi piatră de peste Dunăre, cu voia Imperiului Otoman care stăpânea gurile Dunării, biserica fiind considerată a fi a doua ca înălţime din România, după Biserica Neagră din Braşov, având două turle de câte 52 metri.

Drumul între două sate nu este chiar o simplă deplasare, devenind pe alocuri sport extrem. Dacă nu a plouat de mult, pământul e uscat, dar nisipul, care este peste tot, e prea uscat şi mersul pe acele porţiuni e ca pe plajă.

Dacă plouă, nisipul se întăreşte şi se poate merge fără probleme, dar devine o aventură mersul pe drumurile de pământ, care se transformă în noroi până la genunchi.

Din când în când aşa arată drumurile în Delta Dunării

Oricum o iei, cu o motocicletă de stradă nemodificată, orice clipă poate fi interesantă, ca să nu spun altfel.

Când ajungi într-un loc pentru prima dată, eşti primit cu amabilitate, dar destul de distant. Lucrurile se schimbă radical, când te duci în acel loc de mai multe ori şi începi să ai altfel de relaţii cu oamenii locului.

Fiind izolaţi, sunt multe lucruri de care au nevoie şi nu mă refer numai la partea materială. Este foarte important să-i ajuţi cu o informaţie, cu o recomandare, cu ceva ce este greu de rezolvat în zonă, dar uşor de făcut “la oraş”.

Nicăieri nu se mănâncă mai bine ca în Letea, la familia Burduja

Ajuns în această fază, esti tratat ca un oaspete de seamă şi, când faci un popas la o cunoştinţă, se adună toate rubedeniile şi vecinii şi nu te lasă să pleci din sat până nu faci turul pe la toţi, eşti omenit cu vin, plăcintă, peşte pregătit în toate felurile, sau o tocană la ceaun.

Fiecare plimbare în deltă ne oferă câte ceva special şi, de cele mai multe ori, ne hrăneste şi sufletele.

La un drum făcut în săptămâna mare, am fost fost primiţi la Mănăstirea Buna Vestire Deltă de părintele Nectarie, cu un pahar de vin şi o vorbă bună.

Cu părintele Nectarie la Mănăstirea Buna Vestire Deltă

Părintele este un om deosebit şi s-a adaptat vieţii tumultoase pe care o trăim, chiar dacă e singur şi aşezământul este izolat între dunele de nisip, undeva între C.A.Rosetti şi Cardon, sat în care mai sunt 8 locuitori. A făcut pagină pe Facebook a mănăstirii şi este sprijinit de toţi locuitorii zonei, din vreo 3 sate aflate în apropiere.

Bunicul meu a fost preot, dar nu l-am cunoscut, pentru că a plecat într-o lume mai bună, mult înainte de a mă naşte eu.

După vreo 2 ore petrecute la mănăstirea pierdută între nisipuri, după o adevărată lecţie de omenie şi ospitalitate primită acolo, vreau să cred că bunicul meu semăna cu părintele Nectarie.

La Mănăstirea Buna Vestire Deltă

Asta este Delta Dunării pe care am văzut-o eu, ca să nu mai zică lumea că motocicliştii ştiu să facă numai zgomot şi dezordine…

.

Articol publicat în revista Playboy – iunie 2015.

Toate poveştile, interviurile şi ştirile din lumea moto postate până acum pe blogul POVEŞTI CU MOTOARE pot fi urmărite și pe Facebook, LinkedIn sau Twitter iar filmele sunt postate pe canalul  YouTube.