TIBERIU TROIA

Ne cunoaștem de vreo 25 de ani și, în tot acest timp, Marcel Petrișor  m-a onorat cu prietenia lui.

Este unul dintre puținii cavaleri din tagma celor care vând motociclete, o specie pe cale de dispariție, omul care știe să respecte înțelegerile, care își respectă cuvântul și care îți spune adevărul în față.

Probabil că ăsta este unul dintre marile lui defecte: nu știe să mintă frumos și îți spune ce gândește, lucru care a făcut ca unii dintre clienții lui să caute cuvintele mieroase în altă parte.

Pentru că reușim foarte rar să avem drumuri comune, Marcel are poveștile lui, diferite de ale mele și are multe lucruri interesante de împărtășit.

A acceptat să își posteze gândurile pe blogul meu, POVEȘTI CU MOTOARE, pentru că și poveștile lui sunt legate aproape în totalitate de pasiunea noastră comună, motocicletele.

Așadar, doamnelor și domnilor, prietenul meu Marcel Petrișor, așa cum se vede pe sine.

Nu mă omor după șabloane, dar dacă o să citești din când în când câte ceva din ce-o să scriu, probabil o să vrei să lipești o imagine peste mine. Așa că iată una suficient de reală și acceptabil de convențională.

Sunt pe motocicletă din 1977, adică de 43 de ani. În perioada asta n-a fost niciun an, ba poate nici măcar o zi fară să am cel puțin o motocicletă. De obicei au fost două-trei, maxim cinci de-odată.

Am depășit de multișor milionul de kilometri pe două roți, îți spun asta nu ca să mă împopoțonez cu sclipiciuri, ci ca să știi că-ți consumi timpul cu unul din cei mai hârșâiți motocicliști locali încă în activitate.

Am condus toate genurile de motociclete, sute de modele diferite. Prima a fost un Simson, la 15 ani; acum merg la drum pe un Yamaha Super Tenere 1200, în teren pe un Yamaha WR250 iar prin oraș pe Yamaha X-Max 300.

Am fost cu speed-uri pe stradă și pe circuit, pe cruiserele de la 1500 la 2300 cmc, pe naked-uri, dar cel mai mult m-au atras enduro-ul și turele lungi. Foarte lungi.

În enduro am făcut câțiva ani de campionat, am fost și-n ceva competiții internaționale. Am scris regulamentul campionatului național de endurocross, un sport pe care l-am adus în premieră în România și l-am promovat.

Am organizat cupe și etape de campionat, am făcut mii de ture de plăcere pe toți coclaurii și prin toți munții din România. Cel mai dur loc în care am făcut hard enduro a fost în masivul Monte Cinto din Corsica.

Ture lungi pentru mine sunt cele care trec de 5000 km. Am avut și ture de 8000, 10.000, 15.000 și 20.000 km bucata. Prin Europa, Asia, Africa.

Anul asta, în aprilie, trebuia să plec în Mongolia, într-o tură de vreo 30.000 km. Covrig 19 m-a oprit, astfel încât m-am trezit și cu banii dați și cu tura ratată. Plus lunile de pregătire, nesfârșitele formalități la ambasade și tot felul de alte cheltuieli și ghidușii pe care le presupune o asemenea tură.

Poți păți mai rele.

Visez la o tură prin America de sud până în Patagonia, da’ încă aștept să-mi iasă măcar 5 numere la loterie. Oricum, dacă s-ar contabiliza visele, aș fi milionar încă de la 16 ani.

Între două ture moto mă ocup sau (după caz) m-am ocupat de-a lungul anilor de jurnalistică, de scris cărți, de advertising, de navigație cu pânze, de titluri de valoare, de organizat expoziții de pictură, de inginerie, de zburat cu parapanta, de reprezentanțe de motociclete (Yamaha, Triumph, KTM, Ducati, Moto Guzzi etc), de o galerie de artă, de crescut patru băieți.

Dacă toate astea ți se par un talmeș-balmeș, probabil nu te înșeli. Dar asta a fost viața mea și singura preocupare din momentul ăsta e ce fac, cu ce mi-a mai rămas.

Cam asta despre mine. În rest te felicit că faci parte din categoria tot mai exclusivistă a celor care pot citi un text mai lung de 20 de rânduri, îți doresc să fii sănătos și norocos și să ai parte de cât mai mulți kilometri. Numai la verticală.

Cu prietenie,
Marcel

Dacă nu aţi văzut toate testele şi cursele moto postate până acum pe blogul POVEŞTI CU MOTOARE şi pe pagina de Facebook, sau dacă vreţi să urmăriţi materialele pe care le voi posta, calea cea mai sigură este să vă abonaţi la canalul YouTube.