TIBERIU TROIA

Articol aparut in revista Eurosport din decembrie 2009.

Aici este textul complet, care a aparut cu acceptul meu putin scurtat, ca sa nu deranjeze prea multa lume.

Pentru varianta originala dati click pe fotografiile de mai jos:

In unele parti ale globului nu se auzise inca de motociclete, in vreme ce concursul de viteza pe circuit organizat in Insula Man devenise deja o traditie.

Primul eveniment de pe circuitul din zona muntoasa a insulei a avut loc in anul 1904, cand s-au desfasurat teste, prima competitie organizandu-se un an mai tarziu, in 1905, atunci alergand atat autoturisme, cat si motociclete, iar prima cursa exclusiv moto a fost organizata in 1907.

In timp, a devenit cea mai longeviva competitie de profil, cea mai dura, luand cel mai mare tribut de vieti omenesti si fiind considerata de multa lume drept cursa suprema. A nascut vedete, dintre care unele au devenit legende. In cele mai pretentioase statistici, care prezinta rezultatele sportive ale pilotilor si, implicit, alcatuiesc ierarhii, numarul de victorii obtinute in cursa Tourist Trophy Isle of Man – TT este pus la egalitate cu numarul de titluri de campion mondial.

Giacomo Agostini – 10 victorii TT, 15 titluri de campion mondial, Mike Hailwood – 14 TT, 9 CM, Phil Read – 8 TT, 7 CM, Geoff Duke – 6 TT, 6 CM, Jim Redman – 6 TT, 6 CM.

Numele vechilor vedete-legende au fost rapid uitate de cei mai multi, slaviti fiind proaspetii ocupanti ai podiumurilor de premiere. Cine sunt John Surtees, Carlo Ubbiali, Dieter Braun? Trei-patru titluri de campion mondial pentru fiecare dintre ei au insemnat prea putin pentru a ramane vii in memoria marelui public.

Cati dintre motociclistii din Romania au auzit de marii campioni de care am amintit mai sus?

Ce daca Walter Villa a obtinut doua titluri de campion mondial la 250 cmc, dupa care a vandut motorul motocicletei cu care castigase unui pilot din Romania, motorul reprezentand cativa ani principala atractie a campionatului din tara noastra?

Cati dintre cei care fac liniute pe Bulevardul Magheru stiu cine e Walter Villa, sau ca motocicleta cu care a castigat Campionatul Mondial a fost Harley-Davidson?

Joey Dunlop in cursa TT din Insula Man

Nu au contat prea mult nici rezultatele remarcabile reusite de Joey Dunlop, detinatorul recordului absolut al victoriilor pe Insula Man, cu un total uluitor de 26 de curse castigate, din care 3 hat-trick (poate ca asta este si mai uluitor – sa invingi in aceeasi zi in 3 alergari de cate 200 km fiecare) si 24 curse GP castigate pe circuitul din Ulster, sau 5 titluri CONSECUTIVE de campion mondial Formula TT – 750 cmc (cu o singura cursa terminata mai jos de locul 2 in 5 ani).

Pentru realizarile sale sportive, regina Marei Britanii i-a conferit titlul de Membru al Imperiului Britanic, iar 10 ani mai tarziu, ca o recunoastere a muncii sale umanitare in beneficiul orfelinatelor din Romania, cea mai mare regina a lumii i-a inmanat Ordinul Imperiului Britanic, titlu onorific acordat doar celor care sunt Membri al Imperiului Britanic. Nici macar faptul ca donatiile au fost livrate personal de marele campion, in foarte multe drumuri facute din Marea Britanie in Romania, la volanul microbuzului sau, acelasi cu care mergea si la concursuri, nu a contat prea mult pentru memoria noastra scurta. Nimeni nu isi mai aduce aminte, cu atat mai putin poporul roman, care ar fi trebuit probabil sa-i ridice o statuie intr-o mare piata publica.

Multi nici nu au auzit de ziua glorioasa a acestui campion cu un suflet la fel de mare ca performantele sale sportive, ziua in care “s-a retras” fara sa vrea. A fost 2 iulie 2000, pe circuitul din Tallin, capitala Estoniei, zi in care a incercat sa invinga inca o data in trei curse si, dupa ce o castigase pe cea de 600 cmc, apoi pe cea de 750 cmc, a incercat si la 125 cmc, conducand detasat concursul desfasurat pe unul dintre cele mai periculoase circuite din lume. Pentru o clipa, Dumnezeul motociclistilor si-a intors privirea de la el, dar Joey nu stia asta si a continuat sa conduca cursa intr-un ritm infernal, iesind de pe traseu in padurea din imediata apropiere a pistei. Impactul a fost fulgerator, iar Joey a plecat intr-o lume mai buna, fara sa mai aiba timp sa-si ia ramas bun de la cei 5 copii ai sai, angajati cu totii in barul familiei din localitatea natala Ballymoney, din Irlanda de Nord, sau de la copiii abandonati in orfelinatele din Romania, pe care ii iubea atat de mult.

In memoria sa, Guvernul estonian a modificat a doua zi site-ul oficial, inlocuindu-l cu unul special inchinat marelui sportiv, Universitatea din Ulster i-a decernat postmortem titlul onorific de “Doctor”, s-au ridicat doua statui in memoria sa, in orasul natal si pe Insula Man, numele sau a fost dat unei strazi din Irlanda si unei portiuni a circuitului de pe Insula Man, s-au compus cantece, s-au scris carti.

La inmormantare au participat peste 50.000 de oameni veniti spontan din tot regatul, aceasta ceremonie dureroasa oferind Irlandei de Nord una dintre putinele zile linistite, pentru ca protestantii si catolicii au facut pace, conducandu-l impreuna pe idolul lor pe ultimul drum, in cortegiu aflindu-se peste 2.000 de motociclete.

Ballymoney – Joey Dunlop condus pe ultimul drum

In acest timp, la gura sobei, noi ne morfoleam multumiti posmagii englezesti adusi de Joey si savuram seara, seara de seara, in fiecare seara, cu ochii umeziti de emotie, cu un firicel de saliva in coltul gurii si cu o privire usor tampa, pe toate canalele de televiziune, emisiunile de stiri sportive, care ne informau cu precizie cati cai-putere are noul Maybach al unui finantator absolvent de doua ori a clasei intai, cu ce rapandule se mai afiseaza vreun jucator din divizia B, sau cate sute de mii de euro primeste nu mai stiu care “talent”, campion al ratarilor, dar proaspat absolvent de liceu (acum, in pragul retragerii din activitate !).

Seara de seara, in fiecare seara, aceleasi nimicuri insipide din jurul putinelor sporturi demult transformate in afacere, ca si cum ar fi disparut de pe fata pamantului atletismul, scrima, rugbiul, sau alte sporturi practicate altadata mai mult de gentlemani, care au adus Romaniei glorie, recunoastere si medalii, sporturi de care tinerii de varsta liceului nu stiu aproape nimic. Si totul numai de dragul eternului “rating” asigurat de aceste barfe numite pe nedrept “stiri sportive” si de domnisoarele zambitoare, care le recita pe nerasuflate cu intonatie falsa, pentru ca oricum nu inteleg nimic din ce ganguresc ele acolo…

Voi indrazni, cu riscul de a deranja multa lume si voi pune o intrebare (retorica, fireste): cati dintre cei care nu au auzit niciodata de Surtees, Ubbiali, Walter Villa, sau Joey Dunlop, nu stiu cine este Adrian Copilul Minune, Florin Salam, sau alte asemenea pseudo-vedete cu nume de mezeluri? Probabil putini, dar nu ei sunt vinovati pentru asta…

Poate nu mi-as fi dat seama de amploarea dezastrului moral in care ne afundam, daca, cu putin timp in urma, fiica mea, despre care credeam ca este crescuta in spiritul respectului pentru performanta, traind intr-o casa in care sportul este credinta, m-a intrebat cine este vecina noastra cu parul de culoarea spicului de grau, pe care o salut cu mult respect, de fiecare data cand ne intalnim, al carui nume nu si-l aminteste.

Am ramas mut, pentru ca era vorba de Maricica Puica, una din marile doamne ale sportului romanesc, prezenta inconfundabila de pe podiumurile de premiere a marilor competitii de atletism, de acum cativa ani.

Daca cumva credeti ca nu sunteti afectati de aceasta adevarata racila a societatii noastre bolnava incurabil, intrebati-va copii, reprezentanti ai “generatiei PRO”, daca au auzit de Iolanda Balas, Carol Corbu, Ivan Patzaichin, sau Dan Grecu, nume pe care le puteti gasi in orice anuar al sportului, sau in Guinness Book si s-ar putea sa aveti o surpriza…

De ce am scris acest articol acid, sau de ce sunt suparat ? Drept sa spun, nu stiu, pentru ca oricum nu pot sa schimb nimic, dar m-am simtit dator sa va amintesc ca gloria este relativa si trecatoare, memoria noastra este scurta si meschina, iar Joey ne-a lasat singuri…

Joey Dunlop si celebra sa casca galbena