La începutul anului 1990, tot ce se întâmpla în România era interesant pentru ţările din vestul Europei. Sportul nu a făcut excepţie, iar motociclismul s-a bucurat de atenţia multor cluburi dornice de prieteni noi.
Moda anului 1990 a fost înfrăţirea românilor cu entităţi din Franţa şi Elveţia, nu conta că e vorba despre oraşe, sate, şcoli, întreprinderi, sau cluburi sportive.
În tot acest entuziasm generalizat, clubul de moto de la IIRUC a fost contactat de un club regional din Elveţia, AMC Les Dragons, de la Concise-Mutrux, un sat de vreo 200 case de lângă lacul Lausanne. În afară de corespondenţă, clubul elveţian a trimis o invitaţie la etapa de viteză în coastă organizată în satul lor.
Pe atunci, campionatul elveţian de viteză era alcătuit din 14 etape, cele mai multe fiind viteza pe circuit organizate pe diferite circuite din Europa şi 3-4 concursuri de viteză în coastă, care aveau loc în Elveţia.
Concursul la care a fost invitată echipa din România era finala campionatului şi, pentru că titlurile de campioni nu fuseseră decise, toată lumea bună urma sa fie prezentă.
Invitaţia a fost acceptată cu bucurie de gruparea IIRUC, dar era o singură problemă: la IIRUC nu prea mai erau sportivi, aşa că nu avea cine să alerge la cursă.
Pentru că eu am început motociclismul în acea echipă şi am păstrat relaţii foarte bune cu toată lumea de la IIRUC, am fost imediat cooptat în echipa care trebuia să facă deplasarea. În plus, în acea perioadă eram în mare formă, reuşind 9 victorii din ultimele 16 curse şi alte 4 locuri 2.
Zis şi făcut, am ambalat totul, oameni, motociclete şi bagaje într-un TV Diesel hodorogit, care era jumătate de marfă, jumătate de persoane şi scotea mai mult fum decât un furnal şi am plecat către Elveţia.
Probabil că azi nu s-ar mai putea face acea deplasare, numai pentru motivul că acel TV nu ar mai fi primit în câteva ţări din Europa, iar în Elveţia probabil că ar fi confiscat imediat şi pasagerii arestaţi fără comentarii.
În 1990 s-a putut, am ajuns cu bine, după ce ne-a intrat os prin os şi am fost primiţi de gazde cu mult entuziasm, clubul auto-moto sătesc având sediu şi imn înregistrat pe disc de vinil.
Am fost cazaţi în nişte corturi instalate pe gazonul unui gospodar (era luna august), care se oferise să pună la dispoziţie terenul pentru organizarea parcului de motoare.
Unul dintre corturi era numai pentru mâncare şi băutură pusă la dispoziţia noastră, dar era vorba numai de gustări, pentru că la fiecare masă, gazdele noastre ne luau cu maşinile şi ne duceau la câte un gospodar din sat care vroia să dea o masă în cinstea oaspeţilor din România.
Prin gospodar într-un sat elveţian vreau să spun un proprietar de domeniu cu cramă, producţie proprie de vinuri, piscină acoperită, care, după degustarea de vinuri, ne poftea la masa pregatită pe gazonul de la marginea lacului, cu tacâmuri din argint şi pahare de cristal.
La acelaşi nivel s-au prezentat piloţii în ziua în care au venit la cursă. Câţiva piloţi aveau câte un TIR complet utilat, iar unul dintre ei a venit cu 2 motociclete identice, asistate de câte 2 mecanici cu manuşi albe, din care unii erau chiar japonezi.
Cursa nu ne-a permis să ne evidenţiem în vreun fel, nu numai pentru că nu cunoşteam traseul şi nu eram obişnuiţi cu viteza în coastă, dar cu motocicletele noastre nu puteam face nimic împotriva ultimelor modele de Honda şi Yamaha cu care concurau elveţienii.
În faţa gazdelor noastre nu a contat foarte mult prestaţia noastră modestă, ci faptul că am onorat invitaţia, le-am mulţumit în limba lor şi la petrecerea de la sfârşitul competiţiei le-am spus tuturor că a fost cel mai civilizat şi bine organizat concurs la care participasem, ceea ce era adevărat.
Reacţia celor prezenţi la cele spuse de noi a fost un val de urale şi toţi s-au grăbit să ne ajute cu ce au putut. Nu de mila, pentru că nu eram chiar de plâns, ci din solidaritate colegială.
Am primit toţi căşti ultimul model lansat, cauciucuri, bujii, ulei racing, echipament, ba chiar ne-am intors şi cu 2 motociclete japoneze de cros pentru antrenament, făcute cadou de un pilot de ataş, care avea vreo 70 ani şi care participase la câteva ediţii de maraton la jocurile olimpice, al cărui fiu era în echipa Elveţiei de canotaj.
Prezenţa echipei din România a fost salutată de toată lumea, de primarul localităţii gazdă, prezentată de ziarele din Elveţia pe prima pagină, dar, din păcate, nu s-a mai repetat şi a rămas singura prezenţă românească în campionatul elveţian.