TIBERIU TROIA

Ideea asta îmi dădea târcoale de ceva vreme, dar momentul potrivit a venit taman când Covrig 19 a început să meargă în marșarier, iar Romania a trecut veselă de la Starea de Urgență, la Starea de Alertă – (Marcel Petrișor).

Chiar dacă mă sâcâiau câteva probleme de sănătate, am hotărât că amânările sunt lucruri de mâna a doua, așa că, ce mai tura-vura, m-am urcat pe motor și am plecat să-mi încerc puterile și să-mi agăț în piept mândra tinichea de la Iron Butt.

Ce e Iron Butt, adică mai pe românește Kur de Fier? Un soi de încercare a ta cu tine, cu câtă motocicleală cunoști și cu rezistența părților moi posterioare. Sunt multe feluri în care poți deveni ironbuttist. Cea mai simplă probă are 1600 km (1000 de mile), pe care trebuie să-i parcurgi în mai puțin de o zi. Adică trebuie să fii bine tăbăcit unde nu te vede soarele ca să ai vreo șansă. Dacă vrei să știi mai multe, poți trage un ochi pe ironbutt.org. Iar dacă o să-ți vină vreodată ideea să o faci oficial, adică să intri în clubul select al IBA (Iron Butt Association), trebuie să îndeplinești tot felul de condiții și să trimiți o teșcherea de probe, astfel încât, după câteva luni, să fii recunoscut oficial ca posesor al unui kur de fier și să ai dreptul să cumperi un badge și un sticker, intrând astfel într-una din cele mai inutile, deci faine, comunități.

Ideea asta îmi dădea târcoale de ceva vreme, dar momentul potrivit a venit taman când Covrig 19 a început să meargă în marșarier, iar Romania a trecut veselă de la Starea de Urgență, la Starea de Alertă. Auzind una ca asta, am realizat într-o clipă că cea mai urgentă necesitate e să urc pe motor și să merg până o să primesc o alertă că trebuie să mă opresc. Oricum de aproape trei luni, de când am fost blocat la mantinelă, am reparat pe lângă casă tot ce se putea repara și, preventiv, chiar și ce urma să se strice.

N-a fost nevoie de prea multa vorbăraie între mine și Călin, așa că ne-am mulțumit, ca doi ardeleni serioși, cu îndemnul la luptă a lui Avrămuț către moții din Apuseni: No, gata? No, hai!

Exact în momentul ăsta eu și cu el ar fi trebuit să ne hârjonim ca doi mânji cu motocicletele prin stepa mongolă, dar Covrigul n-a fost de acord. Și astfel s-a dus pe apa Sâmbetii o grămadă de timp în care ne-am distrat completând formulare și-am sunat la sonerii pe la porți de ambasade suspecte, unde aștepți până când nenea ambasador se întoarce de la piață, să deschidă ambasada. Ce să mai vorbesc de anii de speranțe, de lunile cu pregătiri de tot felul și de nenumăratele pungi cu țechini cheltuite. Oricât de greu mi-ar pica la ficat că visul ăsta vechi de 10 ani trebuie amânat, sunt prea hârșâit în rele ca să mai sufăr din cauza lucrurilor care nu depind de mine și, în definitiv, cine naiba a scapăt fără să fie măcar un pic călcat pe bombeu de criza lui Sică-Virusică? Nu trebuie decât să mă gândesc la bărcuța cu pânze proaspăt cumpărată a prietenului Marian, căruia îi clipocește într-un port îndepărtat marea Egee în jur și la care el nu poate nicicum ajunge, ca-ntr-un coșmar în care vrei să fugi dar nu te lasă picioarele de lut.

Conform evidențelor pe care scrobita asociație a kururilor de fier le face publice pe pagina ei, în momentul ăsta sunt cunoscuți încă 6+1 români la fel de tâmpiți ca și noi, care au făcut o plimbărică de aceeași lungime. +1, ăla, e pentru că s-a găsit și o pasageră suficient de naivă care, cu tot rânjetul nostru superior, cred că a avut o misiune chiar mai grea decât a chilotului. Nu știu mare lucru despre băieții ăștia, dar pentru ceva bag mâna-n foc: n-au comis tura asta în România, ci pe mai știu eu ce autostrăzi spălate cu șampon din vreo Austrie fără cusur.

1700 km (câți s-au adunat până la urmă) cu motocicleta pe șosele romanești, în mai puțin de o zi, nu-i tocmai ceva ce să-i poți dori unui prieten. A durat 21 de ore după ce am plecat din Cluj, trecând prin Orșova, Craiova și până la Constanța. Și înapoi pe la Râmnicu Vâlcea și Sibiu, până la Cluj.

Pe șosele infestate de camioane, prin satele lungi și lipite unul de altul din sud, pe centura de castitate a Bucureștiului, strecurându-ne printre șiruri nesfârșite de mașini ce se mișcau cu viteză de melc, prin vânturile Bărăganului care te suflă de pe roți și te fac să te unduiești că o dansatoare din buric beată. Am avut o singură pauză de o oră pe malul mării, unde am ronțăit un sandvici si am apucat să fac vreo două-trei poze.

Spre sfârșit, când numa’ bine m-au trecut toate nădușelile, oboselile, amorțelile și junghiurile, a căzut noaptea și a venit ploaia, vechea dragoste neîmpărtășită a motociclistului. Așa că m-am răcorit un pic înjurând ca un birjar asfaltul nemarcat pe valea Oltului, acolo unde TIR-istul e rege și-ți bagă faza lungă în ochi când ți-e lumea mai dragă și unde orice depășire are mai multe șanse de izbândă ca ruleta rusească.

Puțin a lipsit ca pe la 1 noaptea, când de pe Feleac am văzut luminile orașului pe care-l părăsisem tot pe întuneric, să ne lăsăm pradă ispitei și să nu oprim la Cluj, ca să ne împopoțonăm cu o năzbâtie și mai șugubeață, 2500 km (1500 de mile) în 36 de ore. Nu mai erau decât 700-800 de km, un fel de pisofcheic până la Iași și înapoi. Noroc cu Călin, căruia nu-i erau chiar toți neuronii betegi ca și mie și care-a tras de dârlogi și-a pus frână murgului la marginea patului, în care s-a aruncat îmbrăcat și-a rămas înțepenit pe burtă din motive pe care le poți înțelege dacă mai citești o dată titlul.

Și-am descălecat de pe-o șa și v-am spus varianta mea. După care am băut o cinzeacă de Prietenul Voinicului (because a Jack will always be a Jack) și, mulțămit de ispravă, m-am durigat și eu într-un somn delicat ca o drujbă. Unde-am început să alerg bizoni pe veșnicele plaiuri ale vânătoarei și poate-i mai alerg și-n ziua de azi, dacă nu cumva am început să visez la următoarea tură prin cartier.

Sunt pe motocicletă din 1977, adică de 43 de ani. În perioada asta n-a fost niciun an, ba poate nici măcar o zi fară să am cel puțin o motocicletă. De obicei au fost două-trei, maxim cinci de-odată.

Am depășit de multișor milionul de kilometri pe două roți, îți spun asta nu ca să mă împopoțonez cu sclipiciuri, ci ca să știi că-ți consumi timpul cu unul din cei mai hârșâiți motocicliști locali încă în activitate.

Am condus toate genurile de motociclete, sute de modele diferite. Prima a fost un Simson, la 15 ani; acum merg la drum pe un Yamaha Super Tenere 1200, în teren pe un Yamaha WR250 iar prin oraș pe Yamaha X-Max 300.

Toate poveştile, interviurile şi ştirile din lumea moto postate până acum pe blogul POVEŞTI CU MOTOARE pot fi urmărite și pe Facebook, LinkedIn sau Twitter iar filmele sunt postate pe canalul YouTube.