TIBERIU TROIA

O stea a plecat la ceruri, motociclismul din România a mai pierdut un campion și a rămas cu o legendă – Alexandru Ionescu-Cristea.

Un mare campion, născut într-o familie de campioni, Alexandru Ionescu-Cristea, Sandi pentru prieteni, și-a petrecut copilăria urmărindu-și tatăl, marele sportiv Nicolae Ionescu-Cristea, câștigând curse de moto și auto.

Alexandru Ionescu-Cristea s-a îndrăgostit de motociclete, iar fratele sau, Eugen Ionescu-Cristea, de mașini, amândoi devenind niște legende ale sportului cu motor.

Sandi și-a făcut ucenicia la Voința București, primul club la care a fost legitimat, după care, în anul 1964 a fost cooptat la cel mai titrat club din România, Steaua, clubul armatei, într-o echipă pe care americanii ar fi numit-o “Dream Team”, grupare în care activau unii cei mai mari piloți de motociclism pe care i-a avut România.

Sandi a dovedit că alegerea făcută de conducerea clubului a fost corectă, reușind să cucerească nu mai puțin de șapte titluri de campion național la viteză pe circuit stradal:

– 1965 la clasa 350 cmc ,

– 1966 la clasa 350 și 500 cmc,

– 1967 la clasa 250 cmc,

– 1968 la clasa 350 cmc,

– 1969 la clasa 350 cmc,

– 1970 la clasa 125 cmc.

În acea perioadă, în care bărbații erau bărbați și motocicletele niște bestii mecanice greu de stăpânit, cu frâne și amortizoare proaste, dar cu motoare puternice și violente, marii piloți concurau la mai multe discipline.

Sandi a participat și la cursele de motocros, nefiind un specialist al curselor în afara asfaltului, încercând să ajute echipa, cu care a reușit rezultate de excepție în Campionatul Balcanic, la clasa 250 cmc:

– 1968 – locul 2 la echipe,

– 1969 – locul 1 la echipe și locul 3 la individual.

Alexandru Ionescu-Cristea s-a dovedit a fi nu numai un sportiv de valoare, ci și un om atent și generos cu colegii mai tineri din echipă, împărțind boxa cu Aurel Ionescu-Vissa, cel care avea să devină o legendă a motocrosului din țara noastră.

Sandi l-a încurajat și susținut pe Aurel la începutul carierei, oferindu-i pentru viitoarele competiții chiar motocicleta sa favorită, Bultaco.

Câteva curse au rămas vii în memoria celor care au fost martori la competițiile importante ale vremii, una dintre acestea fiind finala de campionat național a sezonului 1964, desfășurată la Constanța.

Startul se dădea la statuia lui Ovidiu, unde se aflau mii de oameni.

Pe vremea aceea, motocicletele se porneau împinse, iar motocicleta lui Sandi nu a pornit la prima încercare.

Când a reușit să pornească motorul, Sandi era pe ultimul loc și a început o cursă de urmărire, care a uimit publicul, la finalul cursei ajungând pe locul doi, în spatele colegului său de echipă, Petre Paxino, pe care Sandi nu a mai avut timp să-l ajungă.

În acest fel, Sandi a pierdut campionatul, dar, pentru el a început o perioadă care avea să-l plaseze definitiv în galeria marilor campioni, cucerind șapte titluri de campion consecutiv în următorii șase ani, performanță care i-a adus și titlul de Maestru al Sportului.

O altă cursă, una dintre cele mai importante ale acelei perioade, a fost o cursă internațională desfășurată în 1967, la București, în apropierea lacului Bordei, cursă la care au fost invitați pentru prima dată câțiva piloți din Italia.

Sosind la cursă cu motociclete performante, piloții din Italia au dominat cursa, impresionând publicul cu stilul lor mai puțin obișnuit în România, de a scoate genunchiul pe viraje, dar Sandi s-a luptat cot la cot cu italienii de-a lungul întregii curse.

Pilotând pe cele mai moderne motociclete din acea perioadă, Husqvarna, Yamaha și Bultaco (motocicleta sa de suflet), Sandi a făcut parte din echipa clubului Steaua, până în 1970, când cele mai importante secții de moto din București, Steaua și Dinamo, au fost desființate.

A urmat o perioadă în care toate cluburile și asociațiile sportive au început să se lovească de lipsuri materiale, importurile de motociclete de competiție au fost oprite, piloții fiind nevoiți să folosească materialul rămas de la cluburile bogate, iar Sandi s-a mutat la clubul Oțelul Galați, unde și-a încheiat activitatea competițională în anul 1974.

După mulți ani, în 1992, la etapa finală a campionatului național de la clasa 250 cmc, toată lumea a fost surprinsă văzându-l pe Sandi Ionescu-Cristea luând startul în ultima sa cursă, la 53 ani, într-o cursă în care nu a vrut să demonstreze nimic, i se făcuse pur și simplu dor de pistă, cursă pe care a terminat-o pe o poziție mai mult decât onorabilă.

De atunci nu a mai alergat, dar a continuat să fie aproape de sportul cu motor din România, susținându-și entuziast fiul, Horațiu Ionescu-Cristea, în cursele de auto.

Timp de un an a făcut parte din Biroul Federal al FRM, dar, fiind martor la problemele pe care chiar conducerea FRM le creează sportului și sportivilor, a preferat să se retragă, sfătuindu-și puținii colegi de generație rămași în viață să nu se implice în nici un fel în treburile zilnice ale federației de moto.

Retras și deosebit de modest, marele campion Alexandru Ionescu-Cristea a fost unul dintre cei trei oameni care au absolvit IEFS (Institutul de Educație Fizică și Sport) înainte de 1989, cu specialitatea motociclism, fiind la propriu și la figurat profesor de motociclism.

Sandi a intrat în legendă în cursul acestei săptămâni și a fost petrecut de familie pe ultimul drum azi, sâmbătă 9 mai 2020, într-o perioadă ciudată pe care o trăim, în care a fost imposibil să participam toți cei care l-am admirat și respectat.

Marele campion ar fi meritat să fie condus azi de sute, poate mii de motocicliști, așa cum este obișnuit în astfel de momente și să fie onorat de federația de moto pentru paginile de istorie scrise în sportul românesc.

Chiar dacă ne cunoșteam de mulți ani și am păstrat legătura în tot acest timp, pentru a scrie acest articol, un mic omagiu adus campionului, a fost nevoie să apelez la memoria celor care l-au văzut alergând și au fost martori la cursele câștigate de Sandi de-a lungul anilor.

Este greu de crezut, dar Federația Română de Motociclism nu are nici un fel de arhivă, nici un fel de material care să ateste performanțele reușite de generațiile trecute.

Ca să pun pe hârtie datele mai sus, am apelat la memoria domnului Gheorghe Voiculescu, o adevărată arhivă vie a sportului cu motor, am vorbit cu Aurel Ionescu-Vissa, Dragoș Panaitescu, Traian Mihăilescu și Vlad Haralambie, oameni care au fost colegi de generație sau au participat la cursele alergate de Sandi.

Toti cei care l-au cunoscut pe Alexandru Ionescu-Cristea îl vor ține minte ca pe unul dintre puținii cavaleri ai motociclismului, un adevărat domn, un campion gentleman.

Drum bun Sandi, ai rămas în sufletul nostru !

Toate poveştile, interviurile şi ştirile din lumea moto postate până acum pe blogul POVEŞTI CU MOTOARE pot fi urmărite și pe Facebook, LinkedIn sau Twitter iar filmele sunt postate pe canalul  YouTube.