Singurul sportiv din România clasat pe podium la o cursă de motociclism de pe Sachsenring, Viktor István Attila este cel mai valoros pilot al anilor ‘80.
Fraţii Viktor pe traseul din Oradea, oraşul natal
Iubit de unii, urât de alții, dar respectat de toată lumea, Viktor István Attila, model de urmat pentru mai multe generații de piloți, a fost cu siguranță cel mai mare talent al motociclismului românesc al anilor ‘80, învins în cursele din România doar de propriile defecțiuni mecanice destul de rare, având în cei 10 ani de dominație un singur adversar real, pe fratele său Viktor Arpad.
A fost singurul pilot din România pe care nu am reușit să-l înving, chiar dacă, spre sfârșitul activității lui din țară, reușisem să fiu destul de aproape de el, dar de aici și până a-l întrece mai era mult.
În 1988, István a hotărât să se stabilească în afara României și nu ne-am văzut aproape 30 de ani.
Hungaroring, 3 mai 2017
Reîntâlnirea a avut loc cu ocazia unui test desfășurat pe Hungaroring, la care am fost invitat de Suzuki, cu ocazia lansării noului GSX-1000R.
Am stat de vorbă niște ore, ne-am adus aminte de toate nazdrăvăniile anilor trecuți, iar ședința a avut loc în trei, pentru că a venit la întâlnire și Lászlo Ferenczi, pilotul care nu numai că a dominat întrecerile clasei de 50 cmc din aceeași perioadă, dar care a și făcut mulți campioni, datorită mobrelor pe care le-a preparat.
Ne-am promis cu acea ocazie să ne revedem în liniște și să putem povesti fără limită de timp și fără să fim întrerupți de sunetul motoarelor.
Un an mai târziu am plecat cu prietenul meu Vlad Haralambie la concursul de motociclete clasice Oldtimer Schwanenstadt și, în drum spre locul de desfășurare a concursului, am hotărât să-l vizităm pe István.
Am găsit adresa destul de ușor, un cartier cochet de la marginea Budapestei, iar prietenul nostru ne aștepta.
Înainte de începe “ședința”, István nu m-a lăsat până nu am testat motocicleta pe care o folosește zilnic, o Yamaha Fazer 600, care avea un foarte ușor zumzăit metalic în zona motorului. Nimic grav, așa că am trecut la degustări, palincă și gulașul pregătit de soția sa.
Livingul găzduia colecția de trofee cucerite 
într-o viață dedicată sportului, iar principalele cupe erau expuse lângă cele mai importante trofee primite de tatăl sau, Viktor Arpad, unul dintre cei mai importanți piloți de motociclism ai anilor ‘50, devenit mai târziu antrenor al echipei din Oradea.
Am trecut în revistă colecția de trofee, albumele cu fotografii, din care multe erau comune, ziare și reviste cu articole despre concursurile noastre, am rememorat momente speciale care ne-au unit.
E greu să retrăiești în câteva ore zece ani de competiții, ani în care aveam și câte 25-30 curse, adică de 5-6 ori mai mult decât se fac în ultimii ani.
Nici nu ne-am dat seama cât de repede a trecut timpul și a venit ora despărțirii, trebuia să mergem mai departe. De data asta, nu mai plecam spre concursurile noastre, acum eram doar spectatori, dar așa se întâmplă în viață.
Am plecat cu gândul că ne vom întâlni din nou, ne vom aminti din nou de mirosul de ulei de ricin ars, de toți fostii colegi și de toate întâmplările hazlii care ne-au făcut frumoasă viața de dinainte de ‘89, pe vremea când era atât de special ceea ce făceam noi, când numai ciudații alergau la cursele organizate pe circuite stradale.
Toate poveștile postate pe blogul POVEŞTI CU MOTOARE pot fi citite și pe pagina de Facebook, pe LinkedIn, Twitter, Google+, iar filmele sunt postate pe canalul YouTube.