TIBERIU TROIA

Am început cu o Jawa de 125 cmc.

Avea un motor cu 1,5 CP mai mult decât Mobra și probabil că ăsta a fost norocul meu.

Dacă ar fi existat motoarele de azi, probabil că aș fi fost mort, pentru că aveam tot atâta minte ca începătorii de azi. Adică nu aveam.

În anii ‘70 școala nu era obligatorie dacă erai proprietarul motocicletei, așa că nu am făcut școală, am învățat să merg singur într-o mare parcare goală.

Am dat examen pe străzile de lângă Gara Filaret, cu pante abrupte și pavate cu pietre rotunde de râu, le spuneam “căpățâni de miel”.

În timpul examenului, de la pietrele alea nenorocite și cauciucurile vechi, cel de spate a sărit de pe jantă și am început să merg pe metal.

Am auzit zgomotul și am simțit hâțâiala, dar am crezut că milițianul de la spate face figuri (examenul se dădea cu un milițian pasager).

Când a început să țipe disperat, am înțeles că ceva nu e în ordine și, până la urmă, am oprit.

Mulțumit că nu l-am tăvălit, m-a trecut la examen, deși ar fi trebuit să mă pice din cauza stării tehnice necorespunzătoare a motocicletei.

Cu lacrimi de fericire în ochi am plecat și am căzut după primii trei kilometri parcurși legal, cu carnet, în București.

Simțeam nevoia să depășesc pe stradă pe toata lumea, iar, dacă nu reușeam pe cale normală, treceam pe roșu la stop și tot depășeam.

Din nou, dacă ar fi fost traficul de azi, aș fi fost mort.

După cinci ani am hotărât să merg la curse.

Oricum, am fost mai cerebral, am așteptat cinci ani, nu am mers din primul an…

La primele trei curse am căzut la toate antrenamentele și in toate cursele, n-am iertat nimic, până mi-a atras atenția unul dintre veterani că e mai bun cel care termină cursa, nu cel care o conduce câteva ture, după care cade.

După ce am înțeles asta, am început să câștig cursele și mi-am găsit ocupația principală pentru următorii 20 de ani.

În ziua în care am obținut primul titlu de campion, am crezut că sunt cel mai tare din lume.

Campionii anului 1978 la viteză pe circuit

Au urmat altele și mi-am dat seama că toate astea reprezintă doar etape din formarea mea ca ce vreți voi: motociclist, pilot, ca om.

Și mi-am mai dat seama că nu e atât de important să câștigi o dată, ci să dovedești că poți rămâne la același nivel mai mulți ani.

Am cunoscut oameni remarcabili, am învățat multe de la ei, dar, pe vremea aia, cei mai tineri respectam bătrânii și nu ne consideram profesori. Nu mă consider nici acum, încă mai am de învățat.

1998 – Bucharest, Băneasa airport circuit, Yamaha TZ250

Anii au trecut repede, mai repede decât mi-aș fi dorit și am înțeles că, la un moment dat, e tot atât de important să știi să te retragi.

Am descoperit bucuria vorbitului despre cursele de moto și, mai târziu, cea a scrisului despre motociclete.

Probabil că va veni și vremea când voi fi nevoit să mă limitez la a privi motocicletele, dar sper să mai pot sta în șa câțiva ani și să vorbesc despre motociclete testându-le, nu doar privindu-le.

Atunci, carnetul meu de conducere va avea 50, 60, cine știe, poate mai mult și va stârni curiozitatea tinerilor, așa cum o face carnetul tatălui meu, de la care am învățat primii pași în motociclism.

Și asta se va întâmpla când nu voi mai avea ce învăța despre motociclete, până atunci mă consider învățăcel.

.

Dacă nu aţi văzut toate testele şi cursele moto postate până acum pe blogul POVEŞTI CU MOTOARE şi pe pagina de Facebook, sau dacă vreţi să urmăriţi materialele pe care le voi posta, calea cea mai sigură este să vă abonaţi la canalul YouTube.