Orice cursă de MotoGP este un spectacol, iar circuitul Sachsenring are o tradiție de peste 90 de ani, prima cursă fiind organizată aici în 1927.
Pentru noi, românii, distanțele, obligațiile zilnice, timpul liber sau mai degrabă lipsa lui și nu în ultimul rând banii fac ca experiența de a fi martor la un astfel de eveniment să fie rară.
În aceste condiții, o invitație la o cursă de MotoGP devine aproape o datorie să faci tot ce poți pentru a onora invitația.
La mai puțin de doi ani de la ultima cursă văzută ca invitat al unui partener MotoGP și anume Bridgestone, am avut privilegiul să fiu invitat de un alt partener strategic al MotoGP – Motul.
Să mergi la o astfel de etapă e relativ simplu, rețeta nu e prea complicată, ai nevoie de ingredientele amintite mai sus: timp liber, bani și să lași deoparte îndatoririle.
Dar să participi ca “civil” e una și să fii invitatul unei companii de calibrul firmei Motul, e cu totul altceva.
Nu pentru că ești oaspete și totul este moca, ci pentru că ești primit ca membru al unei familii internaționale.
Așadar am plecat la drum, am schimbat avioane, am savurat experiența zborului cu o cursă germană internă și am ajuns la Dresda, de unde am plecat către Chemnitz, fostul Karl Marx Stadt, cel mai important oraș aflat în apropierea circuitului Sachsenring.
Pentru mine a fost de-a dreptul emoționant, pentru că se împliniseră 30 de ani de la ultima cursă alergată pe vechiul circuit Sachsenring, cel mai tehnic și dificil din cadrul turneului Cupa Prietenia.
Având lungimea de 8,6 km, turul de circuit se parcurgea în anul 1984 cu o viteză medie de 160 km/h și asta la clasa motoarelor socialiste, nu la clasa liberă, la care echipa Ungariei alinia o adevărată flotă Yamaha.
Nu vreau să încep cu amintirile, cu ce se întâmpla cu 30 de ani în urmă, cum erau cursele atunci, care sunt diferențele dintre sportul de atunci și cel de azi, dar nu pot să nu compar imaginea orașului Chemnitz de acum, cu ceea văzusem în orașul Karl Marz Stadt de acum 30 de ani.
În afară de curățenie, de peisajul complet schimbat și de faptul că am recunoscut doar uriașul cap al lui Karl Marx, statuia care tronează în centrul orașului, am fost șocat de ceea ce am văzut pe străzi.
De fapt de ceea ce nu am văzut: oameni. Pustiu. Dar pustiu ca în filmele apocaliptice, adică nimeni pe străzi.
Mai jos sunt poze făcute aproape de centru orașului, într-o zi de vineri la prânz.
Vă rog faceți un exercițiu de imaginație și închipuiți-vă cam cum ar arăta niște poze făcute în orice oraș din România, într-o zi de vineri.
Am fost cazați la un hotel cochet, o veche filatură de bumbac de la începutul secolului trecut, transformată într-o unitate de cazare modernă, cu un restaurant pe măsură, gazdă primitoare pentru cei aproape 200 de invitați.
Zilele fiind dedicate curselor, masa principală a fost cina, de fapt o prânzo-cină monstruoasă, organizată afară, în curtea interioară a hotelului, pe un gazon perfect (nemțesc), pe care erau împrăștiate mese calde și un rotisor uriaș, pe care se perpelea un ditamai animalul, mese cu deserturi, băutură de toate felurile la discreție, ce mai, o adevărată câmpenească.
Ăsta a fost al doilea șoc, pentru că nu-i știam pe nemți atât de meseni, acumulând ceva experiență în cei șase ani de curse în Germania, la Sachsenring și Frohburg.
Sâmbătă dimineață am plecat la circuit cu niște autobuze ale gazdelor, cu care am intrat în parcarea amenajată în incinta circuitului.
Am primit fiecare câte o brățară, care îți permitea accesul în standul Motul, unde totul se lua de la capăt: mâncare, băutură, cafea, răcoritoare, de dimineață până seara, fără pauză, activitate întreruptă din când în când de câte o sesiune de autografe ale câte unui pilot, fostă sau actuală vedetă a competiției.
Marea surpriză, ca să nu zic că a fost al treilea șoc, a fost o vizită în stand făcută de Kevin Schwantz, unul dintre dumnezeii mei in viață, pilot de geniu, un cavaler al motociclismului.
Nu am înțeles nimic din antrenamente, nici nu am prea stat în tribună, pentru că trebuia să iau pulsul întregului eveniment și a fost mult de umblat.
Zeci de corturi, magazine ambulante, în special cu echipamentele firmelor producătoare, echipamentele oficiale ale piloților, sute de lucrușoare, tricouri, geci, veste, cu prețuri diferite, chiar pentru același reper.
Toți marii producători, cei implicați în bătălie, Honda, Yamaha, Suzuki, Ducati, KTM, aveau standuri proprii, în care, în afară de zona de ospitatilate, rezervată partenerilor, zonă în care se putea intra doar cu brațară specială, se aflau expuse și motociclete din gamele actuale.
Spectacolul din afara circuitului era tot atât de interesant pe cât de incitante erau antrenamentele și am avut impresia că sunt mai mulți oameni în jurul magazinelor, decât erau în tribune.
Nu același lucru s-a întâmplat duminică, ziua cursei.
Mii de oameni, zeci de mii, râuri de oameni care veneau la cursă, de la copii duși în brațe, până la veterani care probabil că văzusera primele curse organizate la Sachsenring.
Atunci mi-am amintit că, pe circuitul vechi, la cursele din anii ‘80, primul start se dădea la ora 7 dimineața, cursele continuau până după ora 19.00 și o mare parte din cei peste 200.000 spectatori plătitori veneau cu cortul cu 3-4 zile înainte de cursă, ca să prindă un loc bun.
Dacă sâmbătă nu conta foarte mult ce scria pe bilet și puteai să stai în tribună pe un loc liber, duminică riscai să mănânci bătaie dacă nu stăteai pe locul indicat pe bilet și, din câte am văzut, locuri libere nu prea erau.
Nu vreau să vă povestesc cursa. Probabil multi ati vazut-o si chiar mai bine decat mine.
La televizor chiar vezi cursa, pe circuit nu vezi mai nimic, în schimb ești înconjurat de spectacol, ești în mijlocul lui.
Aproape nu mai contează cine câștigă, ai fost la circuit, ți-ai făcut plinul de motociclism, oricum pleci mulțumit acasă.
Nu a câștigat Rossi, dar asta nu a contat foarte mult pentru tribună.
Tot pe el îl aclamau cei mai mulți, chiar dacă nu mă aflam în tribuna galbenă.
Nici pentru mine nu a contat foarte mult rezultatul, spectacolul a fost atât de puternic, de dens, încât oricine ar fi câștigat, mă declaram pe deplin satisfăcut.
Sachsenring, 90 de ani de curse, 90 de ani de istorie.
Dacă nu aţi văzut toate testele şi cursele moto postate până acum pe blogul POVEŞTI CU MOTOARE şi pe pagina de Facebook, sau dacă vreţi să urmăriţi materialele pe care le voi posta, calea cea mai sigură este să vă abonaţi la canalul YouTube.