Legende ale motociclismului din România, campionii din Oradea au devenit prietenii mei de suflet, deși mulți ani am fost adversari.
.
1979 – start la clasele 125 si 175 cc
Anii ‘70 au reprezentat o perioadă de salt valoric în motociclismul din România.
Chiar dacă materialul de concurs era învechit, entuziasmul și priceperea unora dintre piloții vremii transformau motoarele de motocros instalate pe cadre de toate felurile în niște motociclete rapide, poate prea rapide pentru suspensiile depășite și frânele ineficace care existau atunci.
Până să fiu primit în echipa IIRUC, am mers vreo doi ani pe la toate concursurile din apropierea Bucureștiului.
La orice concurs erau multe clase, începând de la 50 cc, până la 750 cc și clasa rezervată motocicletelor cu ataș.
Fiecare cilindree își avea eroii ei, piloți care erau și mecanici pricepuți, specializați în câte o categorie de concurs.
Günter Seuchenstein, Werner Hirschvogel, Otto Stephani, László Ferenczi, Cornel Boboescu, Petru și Ionel Pascotă, Mihai Mezincescu, Doru Arsin, István și Arpad Viktor, Ion Lăzărescu, Dumitru Vasilescu, Dragoș Panaitescu, Birtalan Kalman, Dumitru Pop, Helmuth Pankratz și Heinz Dovids, Petre Popescu și Aurel Popa, pe toți i-am văzut câștigând curse și campionate în timp ce eu nu știam bine care este roata din față a motocicletei.
István Viktor şi Arpad Viktor învingători pe traseul Pipera-Toboc din Bucureşti
Peste doi-trei ani am intrat și eu în rândurile pilotilor, așa cum impunea Regulamentul FRM din acel moment, adică participând în primul an la clasa 50 cc începători, chiar dacă aveam carnet de câțiva ani și mergeam zilnic cu un CZ 175.
Îmi aduc aminte că blestemam această regulă pe care o consideram stupidă, dar am înțeles mai tarziu cât de utilă era.
Cu toate că devenisem coleg al celor de mai sus, aproape că nu îndrăzneam să le vorbesc, din respect pentru diferența de valoare și experiență.
Învățasem de la primii mei antrenori de handbal, sport cu care am început din copilărie, ce înseamnă respectul pentru cei mai valoroși ca mine și pentru înaintași, în general.
Noroc, soartă, nu știu care dintre ele, mi-a permis să alerg chiar în primul an alături de unii dintre campionii vremii, idolii mei de atunci.
Ultima cursă a sezonului a fost Cupa Bihorul, prima ediție a unui concurs organizat în cinstea eliberării orașului de armata romană în cel de-al doilea război mondial.
1978 – Cupa Bihorul prima ediție, cu László Ferenczi, campionul clasei 50 cc Sport
Ca să nu plictisească publicul, clasa 50 cc începători a fost cuplată cu 50 cc sport, cu clasament separat, astfel încât am avut șansa să pot alerga împreuna cu László Ferenczi, campionul clasei.
Bucuria a fost nu numai victoria în cursă, cea de-a șasea victorie consecutivă în acel an, ci mai ales turul de onoare pe care l-am făcut alături de preferatul publicului.
Ziua începută promițător s-a transformat într-una memorabilă atunci când am reușit locul 2 în cursa clasei 175 cc, urcând pe podium alături de alt mare pilot iubit de publicul din Oradea, Arpad Viktor, om pe care îl admiram, înca unul din modelele mele în sport.
Primul meu podium la clasa 175 cc, cu Arpi câștigătorul cursei
Podiumurile obținute în acea zi nu au rămas unice, pentru că, în anii care au urmat, am mers alături de cei doi și de István Viktor în multe curse, la clase diferite.
Pe vremea aceea, toți piloții valoroși participau la câte două clase de concurs și, pentru că sezonul competițional era lung și bogat, în multe sezoane erau peste 40 de curse, cam cât se fac acum în 5-6 ani.
50, 125, 175, 250 sau 500 cc, la oricare dintre clase ai fi vrut să alergi, aveai de luptat cu cei trei campioni, scheletul echipei din Oradea.
1987, la Oradea cu István Viktor în ultima sa cursă din România
Oricât de mult mi-am dorit și oricât de mult am luptat, pe 
István nu am reușit să-l înving niciodată, nici măcar la Cupa Bihorul din 1987, ediție cu participare internațională.
Nu aveam de unde să știu că acest concurs va fi ultima cursa în țară a lui István și, datorită plecării lui, avea să fie și ultima ediție a Cupei Bihorul. Ne-am bătut ca chiorii, amândoi am căzut și, până la urmă, István a câștigat în fața publicului propriu.
După pauza de iarnă a urmat primul concurs din 1988, cursa din Cuba, la care am mers amândoi fără motociclete, primind motoarele de rezervă ale piloților din echipa națională a Cubei.
Cu István la startul cursei din Havana – martie 1988
Și acolo am terminat în spatele lui István, iar la întoarcerea din Havana, el a hotărât să părăsească România, în perioada în care exista posibilitatea să se stabilească în Ungaria.
Ne-am revăzut exact după 30 de ani, săptămâna trecută, când, la invitația firmei Suzuki, am ajuns pe Hungaroring.
Stiind că István și László Ferenczi locuiesc aproape de circuit, am luat legătura cu amândoi și ne-am întâlnit.
Trei ore de povestit nu au fost de ajuns, aveam atâtea să ne spunem incât ne furam vorba unul celuilalt. Toți trei ne-am amintit de zilele frumoase, de cursele trecute, am schimbat păreri despre motocicletele pe care le folosim în prezent, dar ne-am mărturisit și problemele de sănătate apărute după o viață de sport.
Hungaroring, 3 mai 2017, cu László Ferenczi și István Attila Viktor
Timpul a trecut pe nesimțite și am plecat promițând că ne revedem în scurt timp la Oradea, pe 18 mai, când Primăria îl va omagia pe István, oferindu-i un premiu pentru întreaga activitate, el, fiind recunoscut ca cel mai valoros sportiv al motociclismului bihorean.
Și pentru ca totul să se încheie frumos, la întoarcere am oprit la Oradea, la Arpad Viktor, fratele lui István. Aici a urmat o altă repriză de depănat amintiri, Arpi având o carieră cum puţini sportivi au avut în acea perioadă, câştigând de 5 ori Campionatul Naţional, dintre care de 3 ori la clasa cea mai mare, la 500 cc şi un al 6-lea titlu de Campion Naţional pe echipe, împreună cu István. A câştigat 63 de curse şi a terminat alte 48 de curse pe locul 2.
3 mai 2017, la Oradea cu Arpad Viktor
Ceea ce este mai puțin cunoscut este că el a început să participe la tot felul de competiții încă de la 9 ani, lucru mai puțin obișnuit în anii ‘50.
După ce a construit singur ataș pentru tricileta sa, a început să concureze cu bicicleta, să joace tenis de masă, pentru ca la 18 ani să participe la prima sa cursă de moto, la clasa 125 cc, cu o Panonia, cursă pe care a câștigat-o.
Tânărul Arpad Viktor cu Panonia 125 cc însoţit de Viktor senior.
Toate astea le-am povestit la un pahar de palincă, am despicat firul în patru, trecând apoi la vin, uitând despre ce vorbeam, așa cum fac băieții când se revăd după 30 de ani.
A fost frumos !
A fost frumos și cât timp am concurat, a fost frumos și când nu am mai putut participa la curse și ne-am transformat din adversari, în prieteni pe viață.
Frații Arpad şi István Viktor
Fiecare zi din viață este câte o poveste, iar poveștile mele sunt, de ce mai multe ori, cu și despre motociclete. Dacă nu aţi văzut toate testele, cursele moto, sau interviurile postate până acum pe blogul POVEŞTI CU MOTOARE şi pe pagina de Facebook, sau dacă vreţi să urmăriţi materialele pe care le voi posta, calea cea mai sigură este să vă abonaţi la canalul YouTube.
Dacă v-a plăcut povestea, mai jos puteți găsi articole postate până acum, poveștile de viață ale unora dintre cei mai mari campioni de motociclism ai României.
Poveşti din istoria motociclismului românesc – Viktor István Attila – Să ne respectăm campionii
Poveşti din istoria motociclismului românesc – Arpad Viktor – Să ne respectăm campionii
Poveşti din istoria motociclismului românesc – Paul Filipescu – Să ne respectăm campionii
Eduard Schultz, Campion Naţional în anul 1978, a plecat în ultima lui cursă