A 3-a etapă de Campionat, desfășurată la Târgu Mureș, însemna mijlocul sezonului, dar pentru mine a fost adevăratul început, primul podium.
Către salutul sportiv cu Mobra
După șase curse în care nu reușisem să arăt nimic, în afară de o dorință uriașă de victorie și lipsa totală a simțului de conservare, norocul a făcut ca Mobra campioană să fie disponibilă și antrenorul nostru, domnul Gheorghe Zdrinca, să mi-o încredințeze mie.
Motoreta fusese mult modificată de colegul meu, Gigi Puran, cel care reușise să câștige Campionatul din 1977 și nu prea mai aveam ce face la ea.
Caroseria fusese demontată și înlocuită cu elemente ușoare, construite din tablă de aluminiu: o aripă față foarte mică, șaua care ținea loc de aripă spate, iar rezervorul original fusese înlocuit cu un rezervor mult mai mic, de vreo patru litri (cât era necesar pentru o cursă), făcut din cutia filtrului de aer a unui CZ de motocros, la care se montase robinet și bușon.
Motorul nu fusese modificat, regulamentul nu o permitea și, din câte știu eu, în echipa noastră nimeni nu făcuse modificări nepermise la vreo motocicletă, era o regulă pe care toată lumea trebuia să o respecte.
Așadar, canalele de transfer ale cilindrului, galeriile de admisie și evacuare, împreună cu capul pistonului erau bine lustruite și cămașa cilindrului trasă corect în grade. În rest, treaba importantă o făcea toba de eșapament, făcuta din mai multe încercări și păstrată cea care dădea cele mai bune rezultate.
Aici se opreau modificările admise de regulament, toate celelalte componente fiind cele originale, nemodificate.
Singura mea sarcină era să mențin motoreta în starea în care o primisem, să înlocuiesc eventual consumabilele necesare și să nu modific reglajele.
Nea Gigi, antrenorul nostru, avea o vorbă: dacă motoreta a mers bine, după cursă nu pui mâna pe ea. La început eram obligat să-l cred și să-l ascult, dar, în timp, am înțeles că este o politică total greșită, mai ales atunci când am descoperit motoare care câștigaseră cursa și erau complet distruse înăuntru.
Poate se stricaseră în ultima tură, poate se întâmplase mai devreme și pilotul nu realizase, cert e faptul că am întâlnit de câteva ori această situație.
Am ajuns la Târgu Mureș cu speranța că voi reuși un rezultat bun, poate chiar primul podium. Nu știam exact ce pot face, dar mă gândeam la podium.
Trecuseră două etape din cele cinci ale Campionatului, iar eu mă aflam undeva pe la jumătatea clasamentului, primii doi fiind Eduard Schultz (Papache), colegul meu de club și Vasile Mărgărit, de la Energia Câmpina, antrenor Puiu Comănescu.
Eduard Schultz – Papache, învingător la clasa 50 Naţională, pe circuitul Pipera-Toboc, din Bucureşti
Teoretic cei doi nu puteau fi ajunși, aveau motoare care mergeau bine, amândoi erau piloți buni și aveau un punctaj mult mai bun decât al meu, având fiecare câte o victorie.
Pe vremea aceea, înainte de cursă exista un singur antrenament, la care se cronomentrau toate turele, în acest fel obținându-se ordinea la start. Dezavantajul era că nu-ți permiteai să ratezi antrenamentul, pentru că nu erai admis în cursă, nici măcar în ultima linie a grilei de start.
După antrenamentul de sâmbătă, lucrurile au început să se clarifice. Timpul pe care îl reușisem în cele câteva ture mă plasase pe prima poziție în grila de start și demonstra că nu am adversar în cursa de a doua zi.
Începusem să visez, mă vedeam câștigător, dar nu înțelegeam că interesul clubului e altul.
După o noapte în care am visat cum câștig prima cursă în diferite scenarii, nea Gigi, antrenorul nostru, m-a trezit la realitate.
În acel moment nu eu eram cel implicat în lupta pentru titlul de Campion, ci colegul meu Papache. Dacă începeam să ne batem ca chiorii pentru victorie în ultimele trei curse, exista riscul să ne încurcăm și să câștige Mărgărit.
O astfel de situație era de neacceptat pentru interesul clubului și numai antrenorul era cel în măsură să stabilească politica de urmat.
Și nea Gigi a hotărât: Papache trebuia să termine cursa în fața mea, adică, cel mai probabil, să o și câștige…
Mărturisesc că nu mi-a căzut prea bine, tare mi-ar fi plăcut să fac turul de onoare cu coroana, așa cum îl văzusem pe Papache la București, aplaudat de câteva zeci de mii de spectatori. În acel moment, nici măcar nu ne lega vreo mare prietenie și consideram sacrificiul prea mare.
M-am sfătuit cu vreo doi dintre colegii de echipă mai apropiați, dar sfaturile primite nu m-au ajutat. Emil, răzvrătit recunoscut, mi-a sugerat să-i iau la bătaie pe toți. El așa făcea în piață la Obor.
Traian, mult mai echilibrat, mi-a spus să fac cum cred, dar că ar fi bine să-l ascult pe antrenor, cursele nu se terminau în acea zi.
Dezamăgit, visând în continuare la prima victorie, am plecat în cursă hotărât să fac spectacol. Nimeni nu știa ce intenționez să fac, nici măcar eu, nu luasem hotărârea finală.
Pe vechiul traseu din Târgu Mureș, primul viraj era foarte aproape de linia de start, la mai puțin de 100 metri.
După primul viraj am trecut la conducerea cursei și am început să mă distanțez. Speram ca Papache să nu facă față ritmului, să fie depășit de alții, ca să nu mai fiu obligat să-l las să treacă, dar nu s-a întâmplat așa.
Ne-am desprins, urmăritorii erau mult în spate și avantajul nostru creștea.
De pe margine, stând retras într-o zonă
mai puțin aglomerată a circuitului, nea Gigi ne făcea semne de pe margine, la început de încurajare, în partea a doua a cursei semnul de schimbare de poziții. Am răspuns dând din cap, dar nu am făcut nimic până în ultimul tur, chiar înainte de a trece linia de sosire, când am încetinit, lăsându-l pe Papache să treacă primul.
Probabil că nu a fost elegant, ar fi trebuit să încetinesc mai devreme, să mimez o defecțiune tehnică, dar așa am înțeles eu să protestez, făcând pe toată lumea să vadă că puteam să câștig cursa.
Bucurie mare pe nea Gigi, dezamăgire în tabăra celor de la Câmpina. Din câte îmi amintesc, Mărgărit a fost atât de afectat de jocul nostru de echipă, încât nu s-a prezentat la etapa următoare.
La sfârșitul campionatului aveam să aflu că aș fi putut ieși Campion cu neprezentarea adversarului de la Câmpina și cu trei victorii, dar era prea târziu.
Cu un gust amar, dar încrezător în ceea ce eram în stare să fac cu noua motocicletă, m-am întors acasă cu diploma primită la Târgu Mureș pentru locul 2, primul podium, hotărât să nu mai pierd nici o cursă, cel puțin la clasa 50 cc Națională (Începători).
Și așa s-a și întâmplat.
Povestea continuă.
Dacă v-a plăcut povestea și sunteți curioși să aflați mai multe despre curselele desfășurate pe circuitele stradale, puteți găsi mai jos articole postate până acum, povești cu motoare din anii trecuți.
Poveşti cu Mobra – Cum am început să alerg în cursele de moto – partea 1-a
Poveşti cu Mobra – Cum am început să alerg în cursele de moto – partea a 2-a – Concurs de selecţie
Poveşti cu Mobra – 1977 – Cursa la care credeam că voi participa – partea a 3-a
Povești cu Mobra – Primele curse ale primului sezon – partea a 6-a
Dacă nu aţi văzut toate testele, cursele moto, sau interviurile postate până acum pe blogul POVEŞTI CU MOTOARE şi pe pagina de Facebook, sau dacă vreţi să urmăriţi materialele pe care le voi posta, calea cea mai sigură este să vă abonaţi la canalul YouTube.