Primele curse ale sezonului urmau, trecuse doar prima. Văzusem spectacolul vieții de până atunci, alergasem pe același circuit stradal cu idolii mei.
Către salutul sportiv cu Mobra
Eram încă șocat de ceea ce trăisem la prima cursă. Timișoara, traseul tradițional, de pe străzile Porumbescu, Brâncoveanu, Romulus și Odobescu, zeci de mii de oameni pe trotuare, un public cunoscător, care venea la fiecare cursă de câteva zeci de ani.
Unii știau mai multe decât noi, alergătorii tineri și nu sfiau să ne dea sfaturi în parcul echipelor, când ne vedeau reparând motoarele în fața lor.
Nu existau boxe, ca acum, pe circuite. Motoarele de concurs erau rânduite în ordine, la bordură, pe strada care ținea loc de parc al echipelor, traficul fiind oprit în toată zona.
Tot acolo ne pregăteam motoarele pentru antrenamente și cursă, iar, dacă apăreau defecțiuni mecanice, în același loc eram nevoiți să le remediem. Numai dacă aveai nevoie de sudură, sau de vreun strung, începeai să umbli de nebun prin oraș (sâmbătă după amiază, sau chiar duminică dimineața), în speranța că gasești ajutorul de care aveai nevoie.
Nu știu cum dracu’ se întâmpla, dar întotdeauna am găsit ce ne trebuia, niciodată nu am rămas cu motocicletele pe margine din lipsă de ajutor.
Exista o altfel de atmosferă, găseai înțelegere, compasiune, simpatie, nu știu ce era, dar erai ajutat și, de cele mai multe ori, fără bani.
Azi nu se mai poate așa ceva, lumea s-a schimbat, viața s-a schimbat. Și nu în bine.
Dar să revin cu povestea la vremurile trecute…
În cursă la clasa 50cc începători pe traseul Pipera-Toboc din Bucureşti
La întoarcerea de la prima cursă, pe care am povestit-o în partea a 5-a, am început să-mi sedimentez gândurile. Șocul fusese prea mare, cursele trăite din interiorul lor, nu ca până acum, de pe margine, începusem să înțeleg ce trebuie să faci la o astfel de cursă, mă simțeam, datorită rezultatului jalnic, ca ultima găină de la C.A.P. Nu știu exact ce loc am avut în cursă, nici la 50 cc Națională (începători), nici la 175 cc, dar, cu siguranță, la ambele curse am fost departe de podium.
Acum trebuia să fac ceva pentru primele curse, etape de Cupa FRM și Campionat care urmau, ca să nu mai alerg în a doua jumătate a plutonului. Din păcate, la Mobra nu prea puteam să fac nimic, fiind împrumutată de la colegul de echipă Bebe Răceanu (am povestit în episodul 4) și nu aveam cum să experimentez, să-i stric omului jucăria.
Drept vorbind, nu Mobra trebuia modificată, ci eu trebuia să exersez, pentru că nu schimbam vitezele corect. Cutia de viteze de la Mobra lucra complet diferit de cea a CZ-ului meu, era diferența dintre pinioanele cu craboți și axul cu bile al Mobrei care angrena pinioanele, care trebuia puțin “ajutat”, nu pur și simplu lovit.
Neavând cum să fac ceva Mobrei, am început să umblu la CZ-ul meu, cu care, între curse, mergeam pe stradă.
Am dat jos toate piesele de caroserie, care erau din tablă și am făcut niște drăcii din aluminiu, am scos toate reperele inutile în cursă, am strunjit chiulasa ca s-o comprim, am pus o bujie mai rece (nu a fost ușor să găsesc așa ceva), am mărit jiglerele, am făcut o tobă de evacuare care făcea mai mult zgomot și îmi dădea senzația că merge motorul mai tare (dar nu cred că era adevărat), am întrebat în stânga și în dreapta pe cei cu mai multă experiență.
Rezultatul a fost că am urcat vreo 2-3 locuri în clasament, sau poate doar am avut noroc, dar eram în continuare departe de podium.
La ambele clase erau peste 20 de concurenți și ambițiile erau mari.
După prima cursă de la Timișoara, au urmat Oradea, Târgu Mureș, București, etape de Cupa FRM și primele curse din Campionat, Reșița și din nou Timișoara.
Până aici, cu toate eforturile mele, nici un progres notabil, mă zbăteam în a doua jumătate a clasamentului. Singura realizare era faptul că nu mai cădeam la fiecare cursă și/sau antrenament, ca la început.
Rezultatele exacte nu le știu și, din păcate, nu mai am cum să le aflu, pentru că arhiva Federației de Moto a dispărut și, ceea ce mai există, se deteriorează în fiecare zi.
Cert este faptul că podiumul nu se vedea.
Totul până într-o zi, în care, colegul meu de echipă Gigi Puran, care reușise în anul precedent să cucerească titlul de Campion la clasa la care alergam eu, a hotărât din motive personale să se retragă.
Eduard Schultz – Papache, învingător la clasa 50 Naţională, pe circuitul Pipera-Toboc, din Bucureşti
Mobra rămasă, Mobra campioană, era liberă. Dintre toți începătorii, Eduard Schultz avea cele mai bune rezultate, o victorie și niște podiumuri reușite cu Mobra personală, deci nu se motiva vreo schimbare, iar dintre ceilalți 4-5 începători, se pare că eu eram cel mai promițător, doar impresionasem pe toată lumea cu căzăturile mele neînfricate…
Promițător, sau nu, nea Gigi Zdrinca a hotărât să-mi încredințeze mie Mobra care avea să-mi schimbe viața.
Era cu totul altceva, nu se putea compara cu amărăciunea pe care Bebe mi-o împrumutase din tot sufletul, dar care mergea ca o Mobra obișnuită.
Mă îndrăgostisem de o Mobră (cine ar fi crezut asta) și cel mai uimit eram chiar eu. După ani de zile în care urâsem Mobra din toți rărunchii, începusem să visez noaptea la prima cursă cu Mobra campioană, care mergea ca unsă.
Și prima cursă a fost la Târgu Mureș, 16 iulie 1978, cea de-a treia etapă de Campionat Național.
Povestea urmează.
Dacă v-a plăcut povestea și sunteți curioși să aflați cum a început totul, mai jos puteți găsi articolele postate până acum, povești cu motoare din anii trecuți, povești din viața mea.
Poveşti cu Mobra – Cum am început să alerg în cursele de moto – partea 1-a
Poveşti cu Mobra – Cum am început să alerg în cursele de moto – partea a 2-a – Concurs de selecţie
Poveşti cu Mobra – 1977 – Cursa la care credeam că voi participa – partea a 3-a
Dacă nu aţi văzut toate testele, cursele moto, sau interviurile postate până acum pe blogul POVEŞTI CU MOTOARE şi pe pagina de Facebook, sau dacă vreţi să urmăriţi materialele pe care le voi posta, calea cea mai sigură este să vă abonaţi la canalul YouTube.
Superb !!!