La început nici eu nu înţelegeam ce înseamnă cultură moto. Nici acum nu sunt sigur că ştiu ce înseamnă asta şi nu pretind că am dreptate, e doar o părere.
Cu mulţi ani în urmă, pe vremea când lucram la Yamaha, am avut o discuţie cu managerii din Grecia, care veneau periodic în România.
Ei susţineau că la noi nu există cultură moto, în timp ce eu le arătam colecţia de trofee moto vechi pe care o am, trofee cucerite de câţiva piloţi din generaţiile trecute, pe care i-am întâlnit, care mi-au fost mentori şi care mi-au lăsat amintire o parte dintre cupele cucerite de ei.
Erau cupe de la concursuri moto din anii ’40-‘60, când în Grecia nu prea erau motociclete, aşa cum se întâmplă în zilele noastre.
Pe atunci, România era o forţă în motociclism, iar campionii noştri nu aveau egali în ţările de pe lângă noi.
Atunci, colegii mei din Grecia mi-au spus care este părerea lor despre ce înseamnă să ai cultură moto.
Ca să poţi pretinde că într-o ţară există cultura moto, trebuie ca motocicleta să fie unul dintre cele mai importante lucruri din viaţa oamenilor din acea ţară, să reprezinte o prioritate.
Aici era marea deosebire pe care eu nu vroiam să o recunosc.
Dacă în Grecia, orice tânăr îşi doreşte în primul rând o motocicletă şi nu neapărat una de peste 100 CP, ci se mulţumeşte să aibă o motoretă de 100 cc, aşa cum au majoritatea celor de vârsta lui şi cum au văzut că aveau părinţii lor în tinereţe, în România, lista priorităţilor este lungă şi, cu siguranţă, nu începe cu motocicleta.
Orice adolescent îşi doreşte cluburi, o maşină cu care să rupă gura târgului, un apartament, casă de vacanţă, scuter de apă, ATV şi lista poate continua cu multe alte lucruşoare, până să se ajungă la motocicletă.
Asta spuneau colegii mei că înseamnă să existe cultură moto, ca lista priorităţilor unei majorităţi să înceapă cu motocicleta. Şi acum le dau dreptate.
