TIBERIU TROIA

Foarte puţine modele de motociclete au trăit peste 40 de ani. Honda Gold Wing este unul dintre ele, continuă să ne uimească şi să stabilească noi recorduri.

În toamna anului 1974, Honda a prezentat noul model cu care intenţiona să cucerească piaţa din SUA. Pentru început, motocicleta a fost prezentată în familie, la Las Vegas, unde, în septembrie a fost organizată întâlnirea anuală a dealerilor Honda, urmată peste o lună de IFMA, cea mai mare expoziţie de profil a anului, de la Köln. Aici, presa de specialitate şi publicul au avut ocazia să vadă pentru prima dată motocicleta care se adresa motocicliştilor de tură lungă – Gold Wing 1000.

Lansarea motocicletei a fost urmată de o serie de amănunte inedite, de surprize, unele plăcute, altele nu (sau, mă rog, depinde din ce punct priveai surpriza…).

În timp ce motocicletele prezentate la Las Vegas aveau instalat un model de carenă gândit ca viitor accesoriu original, ce urma să fie furnizat de Vetter Fairing Company, o firmă cu 500 de angajaţi, înfiinţată de Craig Vetter in Illinois, modelele prezentate o lună mai târziu la Koln nu aveau carenă, iar motocicletele vândute începând din martie 1975 au fost fără nici o caroserie, un naked care nu avea carenă, parbriz, sau spaţiu de bagaje.

Carena originală Honda, pregătită ca accesoriu

Explicaţia este incredibilă pentru oricine: matriţele originale necesare producerii carenei fuseseră distruse accidental, astfel încât Honda a decis să producă motocicleta fără nici un element de caroserie, chiar dacă era destinat călătoriilor lungi.

Pentru domnul Vetter şi firma sa, acest lucru a fost cea mai bună veste posibilă şi a reprezentat o oportunitate de afaceri, pe care nu o putea rata.

Succesul noului Honda Gold Wing a fost spectaculos şi imediat. Numai în Statele Unite au fost vândute în primul an peste 13.000 de unităţi, preţul fiind cel puţin ciudat acum, după 40 de ani – 2900 dolari !

Producătorul de carene Vetter Fairing Company s-a adaptat imediat pieţei şi cererii sale şi a produs un model de carenă integral, din a cărei prime generaţii s-au vândut 10.000 unităţi, sub numele de Windjammer, urmate de 25.000 carene din generaţia a doua, 75.000 din cea de-a treia, 150.000 generaţia a patra, de parcă intrase într-un carusel al succesului comercial.

Dar, aşa cum se întâmplă de multe ori, succesului neaşteptat i-a urmat un faliment de neevitat, care a închis porţile uzinei câţiva ani mai târziu.

Primii trei ani de existenţă a modelului Gold Wing 1000 nu au adus nici o modificare importantă, motocicleta având câteva detalii tehnice surprinzătoare.

Carena Windjammer, produsă de Vetter Co.

Rezervorul de combustibil era amplasat sub şa, pentru un centru de greutate coborât, în locul obişnuit al rezervorului aflându-se filtrul de aer, vasul de expansiune a instalaţiei de răcire, câteva componente ale instalaţiei electrice şi un minim spaţiu de depozitare pentru scule, în care se afla şi pedala de pornire pentru situaţii de urgenţă, detaliu tehnic pe care eu nu l-am mai întâlnit la altă motocicletă.

,

Bineînţeles că la noi, în România, nu se ştia nimic din toate aceste amănunte, probabil nu era cunoscută nici măcar apariţia motocicletei, într-o perioadă în care Internetul mai avea de aşteptat vreo 15 ani până la apariţie, iar revistele moto erau foarte greu de găsit.

Cu toate astea, dacă în primul an de la lansare nu cred că România a fost vizitată de vreun Gold Wing, în 1976, după numai un an, o adevărată armată de Gold Wing au invadat şoselele româneşti, aliniindu-se cu zecile pe litoral, într-o ţară în care majoritatea privitorilor nu ştiau cum să le numească.

Era începutul verii anului 1976, în iunie, când studenţii români se bucurau de binefacerile practicii de vară, iar nouă, studenţilor de la Arhitectură, ni se oferea şansa de a pune umărul la construirea socialismului. Noi chiar îl construiam, pentru că practica de vară însemna construcţia blocurilor din Bucureşti şi, în iunie 1976, Colentina era în plină dezvoltare.

Timp de vreo două săptămâni am ridicat pereţii blocurilor de lângă Maica Domnului, am cărat blocurile de BCA, am făcut mortarul şi tot ce mai implică construcţia respectivelor blocuri.

Într-o zi, privind Bucureştiul de la etajele 5-6, unde munceam cu drag şi spor, am început să vedem motociclete străine trecând pe stradă.

La început câteva, mai apoi cu zecile. Astfel de spectacol este rar chiar şi azi, dar în 1976 echivala cu o invazie extraterestră, era şocant.

Fiind vreo trei motociclişti în echipă, bineînţeles că am coborât pe stradă şi am oprit unul dintre  echipajele care treceau. Am aflat cu surprindere că se desfăşura Raliul Internaţional FIM, cu sosirea pe litoralul românesc, la Neptun.

Nu se anunţase la TV, în ziare nici atât, vestea oricum nu se adresa românilor, ci celorlalţi,  motocicliştilor din lumea întreagă.

Nu a durat mult până am luat hotărârea să ne băgăm picioarele în ea de practică de vară, să ne urcăm pe CZ-urile noastre de 175 cc şi să plecăm la mare, cu corturile la spate, ca să vedem motociclete.

Ce am găsit acolo a întrecut orice imaginaţie şi aşteptare, pentru că veniseră nu mai puţin de 2200 de motociclete de peste tot. Erau chiar vreo două motoare din Japonia, mai multe din SUA, campioni fiind cei veniţi din Germania, vreo 600 de echipaje.

Motocicletele erau parcate pe stânga şi pe dreapta şoselei de legătură dintre şoseaua Constanţa-Mangalia cu Neptun. Chiar şi azi sunt impresionante peste 2000 de motociclete, dar, în 1976, nu-ţi găseai cuvintele ca să poţi descrie ce se întâmpla acolo.

Cu siguranţă Honda Gold Wing a fost motocicleta care m-a impresionat  cel mai mult, mai ales când unul dintre proprietari a deschis ceea ce eu credeam că este rezervorul de benzină şi am văzut înăuntru scule.

Erau câteva zeci de GoldWing şi băieţii obişnuiau să le grupeze pe familii, aşa că nu exagerez că arătau ca o divizie motorizată, cu singura deosebire că piloţii nu purtau uniforme militare, ci echipament moto care ne făcea să ne curgă balele.

Am făcut niste poze alb-negru, am încercat să descifrăm cum se numesc motocicletele pe care le vedem şi am plecat destul de repede, pentru că miliţienii care păzeau străinii şi intimitatea lor, începuseră să ne gonească de acolo.

Am venit acasă, am developat pozele şi am făcut poze pe cel mai mare format de hârtie foto produs la Azomureş.

Azi se pot găsi fără efort poze mult mai bune, chiar afişe, dar pozele alb-negru făcute atunci lângă Neptun, cu rezervorul de la Honda Gold Wing, care nu era rezervor, ci trusă de scule, le voi păstra toată viaţa.