TIBERIU TROIA

În fiecare an, prin tradiţie, ultima cursă a sezonului era Cupa Bihorul, iar în 1987, fiind  la a 10-a ediţie, a fost cu participare internaţională.

Prima ediţie a cursei a avut loc în 1978, fiind organizată în cinstea armatei române, care a eliberat Oradea de sub ocupaţia germană, la începutul lunii octombrie 1944.

Chiar dacă nu avea nici un aport la punctajul general al celor două competiţii importante, Cupa FRM şi Campionatul Naţional, toate echipele veneau la această competiţie bine organizată şi controlată cu mână de fier de oficialităţile locale.

În acea perioadă, în afară de faptul că oricum trebuiau organizate şi raportate evenimente şi festivităţi ocazionate de comemorarea succesului armatei române, autorităţile din Oradea erau impulsionate şi de avântul pe care îl luase motociclismul local şi rezultatele obţinute de sportivii locali.

Echipa din Oradea ai anilor ’80 era una dintre cele mai puternice, având ca prim solişti pe fraţii István şi Arpad Viktor, sub coordonarea domnului Viktor senior, antrenorul echipei, împreună cu alţi piloţi de valoare – László Ferenczi, devenit mai târziu “Tatăl Mobrelor”, om care a tras la remorcă mulţi tineri, deveniţi oameni de bază ai echipei: Valeriu Stanca, Carol Berke, László Gardi, Radu Ceteraş, Éva Bánfi.

Cupa Bihorul 1987 – 4 octombrie 1987. Viktor István cu nr. 35, Tiberiu Troia cu nr.8

Încă de la început, lider incontestabil al echipei a fost István Attila Viktor, unul dintre cei mai valoroşi piloţi din istoria modernă a motociclismului românesc, referinţă pentru noi toţi.

Nu-mi aduc aminte să fi fost vreunul dintre cei din generaţia mea care să fi visat să devină Campion Mondial (oricum nu se putea), ci toţi îşi doreau să-l învingă pe István.

Nici eu nu gândeam altfel şi îmi doream din tot sufletul să reuşesc asta într-o zi.

Cu 2-3 ani în urmă ar fi fost imposibil, István reuşind locul 3 la două curse internaţionale majore, desfăşurate la Budapesta şi Sachsenring, dar, în 1987, începuse să devina unul din obiectivele mele de îndeplinit.

Motocicleta pe care mergeam de câţiva ani devenise competitivă, aproape de valoarea motocicletelor echipelor din celelalte ţări, iar eu ajunsesem la o oarecare maturitate a pilotajului, datorită zecilor de concursuri internaţionale la care participasem.

Cea mai bună ocazie pentru un rezultat bun era o cursă în România, unde aveam şi avantajul circuitelor româneşti, pe care noi le cunoşteam, dar pe care piloţii străini nu îndrăzneau să accelereze de frica bordurilor şi virajelor fără vizibilitate de pe străzi.

4 octombrie 1987, prima duminică din octombrie, zi în care tot oraşul venea pe marginea circuitului organizat pe străzile Eminescu, Porţile de Fier, Kark Marx, cu copii, cu căţei, babe care treceau strada, beţivi simpatici, cu zgomotul şi fumul motoarelor în doi timpi şi mirosul de ulei de ricin, mă rog, tot circul de rigoare.

Cu toate astea, cursele desfăşurate în Oradea au fost întotdeauna cele mai sigure şi bine organizate, dând parca un exemplu tuturor.

În acel an au fost prezenţi la start mulţi piloţi din Ungaria, care începuseră sa ne trateze altfel, pierduseră din aroganţă pentru că nu mai reuşeau să ne învingă, cel puţin nu pe circuitele periculoase.

Ca un simbol al sprijinului moral pe care mi-l oferea, prietenul meu Lájos Neuser din Budapesta, unul dintre piloţii generaţiei mele, a insistat să particip la cursa clasei 250 cc producţie socialistă cu casca lui, care era Arai Freddie Spencer replica.

Pentru mine, cursa s-a rezumat la un duel cu István, de la început, până la sfârşit, ceilalţi piloţi fiind mult în urma noastră.

Am avut norocul ca un fotograf care venea cu regularitate la cursele noastre, să fie pe fază şi să facă poze aproape la toate trecerile noastre prin faţa lui, cursa fiind foarte animată, liderul schimbându-se tot timpul.

Ne-am bătut ca chiorii, dar totul a fost cât se poate de civilizat, nu ne-am incomodat unul pe celălalt, până în penultimul tur, când Istvan a intrat în stilul lui Marc Marquez şi m-a scos în afara virajului, fără să mă pună în pericol, dar câştigând avantajul virajului luat la timp.

Supărat şi bombănind în cască, am întors motocicleta şi am pornit în urmărirea lui, convins fiind că am pierdut orice şansă.

După numai două viraje, surpriză majoră: ajungând un pilot rămas în urmă cu un tur, Istvan îl agăţase şi căzuseră amândoi în mijlocul virajului. Când am ajuns eu, cele două motociclete ocupau aproape toată strada, iar cei doi încercau să se ridice.

Ca să nu pierd timp, în loc să-I ocolesc larg pe lângă bordură, am încercat să câştig timp şi am vrut să trec printre cele două motociclete împrăştiate pe asfalt şi am agăţat cu scăriţa una dintre ele, întinzându-mă şi eu printre ei, cu tot cu motocicletă.

Acum erau trei motociclete pe jos şi tot atâţia disperaţi încercând să le ridice.

Întrecerea se transformase într-un concurs “care îşi porneste primul motocicleta”, pentru că acele motoare nu aveau pornire electrică, nici măcar pedală de pornire, ci trebuiau pornite împinse.

Fiind enervat de ghinionul avut, emoţionat de posibila recuperare, grăbit să pornesc motocicleta şi să fac ultimul tur care putea fi cel victorios, m-am grăbit, am împins motocicleta câţiva metri şi am încercat s-o pornesc prea devreme.

Eşec total, motorul nu a pornit, iar Istvan a reuşit şi a plecat. Am pornit motorul cu greu, am mai făcut un tur şi am terminat pe locul doi, negru de supărare, promiţându-mi o revanşă spectaculoasă. Nu aveam de unde să ştiu că acea cursă avea să fie ultima din România a lui István Attila Viktor, care a hotărât să plece definit în Ungaria, în primavara anului 1988.

Astfel a încheiat o carieră glorioasă, care a însumat 12 titluri de Campion Naţional, 147 de victorii de cursă, iar eu nu am reuşit niciodată să-l înving.

După cursă, imediat după ce a lăsat motocicleta în parc, István a venit la mine şi mi-a cerut scuze pentru incidentul de mai devreme, scuze care au fost acceptate, fără să fac pe bosumflatul, chiar dacă eram negru pe dinăuntru.

Cursele s-au terminat, Cupa Bihorul a fost câştigată încă o dată de echipa noastră şi cu această cursă s-a încheiat sezonul.

Viktor István câştigător la clasa 250 cc – Cupa Bihorul 1987, locul 2 subsemnatul, Sinko Győgy din Ungaria pe locul 3.

Au urmat trei ani fantastici pentru mine şi echipă, cu nu mai puţin de 26 de victorii de cursă pentru mine şi 10 titluri de Campion, dar cursa clasei 250 cc de la Cupa Bihorul 1987, va rămâne una dintre cele mai frumoase amintiri ai celor 20 de ani petrecuţi de mine pe circuite.