Articol publicat în revista Playboy din decembrie 2015-ianuarie 2016.
Am văzut de multe ori comentarii în presă, făcute de necunoscători, şabloane care ne informează că motocicliştii poartă haine de piele neagră, fără de care nu eşti motociclist adevărat. Aşa să fie oare ?
Mai toate firmele multinaţionale sunt preocupate de permanenta pregătire a personalului, fapt pentru care sunt organizate tot felul de cursuri. Satisfacţia clientului, servicii postvânzare, publicitate, marketing, toate sunt importante şi constituie materii care sunt predate în cadrul acestor cursuri.
Unul dintre exemplele care sunt folosite de toţi lectorii la cursurile de marketing este cel al motocicliştilor care îşi tatuează corpul cu însemne ale firmei lor de suflet: Harley-Davidson. De fapt nimeni nu îşi tatuează numele firmei, sau al fabricii producătoare, ci al produsului finit, al motocicletei.
Este probabil singura firmă din lume care a reuşit să-şi fidelizeze clienţii în aşa măsura, încât au ajuns să se tatueze şi asta a fost posibil pentru că produsul se adresează pasiunii respectivilor clienţi, nu unor necesităţi.
Cred că nimeni nu îşi închipuie că ar putea exista cineva care să-şi tatueze numele unui săpun, al unei băuturi răcoritoare, sau al unui aragaz. Sau, dacă există, acelea trebuie să fie cazuri patologice.
Şi aici revin la cursurile predate angajaţilor diverselor firme.
În încheierea acelor cursuri, lectorii explică asistenţei că exemplul Harley-Davidson este unic şi toţi trebuie să considere decizia de a-ţi tatua numele unei firmei, sau al produselor ei, ca semn al satisfacţiei supreme.
Dar cum s-a ajuns aici, de vreme ce Harley-Davidson a fost de-a lungul vremii de vreo 2-3 ori în pragul falimentului ?
Explicaţia nu e simplă şi rezultatul se datorează unei politici de marketing de succes, o adevărată luptă dusă timp de câteva decenii.
Cineva, o minte de geniu, a înţeles că firma nu este doar o fabrică producătoare de motociclete, ci o sursă de împlinire a viselor tinerei generaţii.
Pe lângă motocicleta, care reprezintă simbolul libertăţii totale, implicit al libertăţii de gândire, a apărut o gamă întreagă de îmbrăcăminte, care, împreună cu accesoriile tehnice pentru motocicletă, închide cercul nevoilor motociclistului, oferindu-i şi lui accesoriile personale, nu numai motocicletei sale.
Hainele respective au şi ele o încărcătură simbolică aparte. Sunt mai mult decât nişte ţoale moderne, sunt o formă de protest şi nonconformism, de nesupunere calmă.
În loc să poarte haine obişnuite, de zi cu zi, care în limba engleză se numesc “Casual”, tinerii motociclişti, probabil cea mai răzvrătită categorie socială, au ales să poarte haine în nuanţe de cenuşiu şi negru, în ton cu culorile motocicletelor lor îndrăgite, curent căruia minţile iscoditoare i-au găsit şi un nume pe măsură – “Dark custom”.
De aici, totul a trecut la un alt nivel: hainele despre care vorbesc au început să înlocuiască motocicleta. Dacă eşti îmbrăcat în aceste haine, nici nu mai e nevoie să ai lângă tine motocicleta, se ştie că eşti de-al lor, eşti motociclist.
Fiind îmbrăcat regulamentar, am trăit experienţe care sunt imposibile, orice alte haine ai avea.
Auzisem de la un motociclist bătrân că solidaritatea între motorişti se exprimă cu totul altfel decât ceea ce vedem noi aici, un simplu salut când întâlneşti motociclete în trafic. În ţările mari consumatoare de motociclete şi, mai ales în SUA, solidaritatea se manifestă prin ajutorul pe care îl capeţi necondiţionat de fiecare dată când ai nevoie, trebuie doar să fii recunoscut ca unul de-al lor.
Eram pe holurile spaţioase ale unui foarte mare aeroport internaţional şi întâmpinasem o situaţie extremă, din care nu puteam să ies fără ajutor. Norocul meu era că purtam haine bine asezonate cu embleme Harley-Davidson, uşor de recunoscut de la distanţă.
M-am oprit în mijlocul holului, într-o zonă cu largă circulaţie pietonală şi am ridicat o mână în sus, fără să fac nimic altceva. Nu au trecut mai mult de câteva minute şi am fost înconjurat de câţiva oameni, unii îmbrăcaţi în acelaşi fel de haine, alţii “civili”, dar care au ţinut să se recomande ca fiind “Harley-işti”, după care toţi s-au interesat despre ce e vorba şi şi-au oferit serviciile.
Problema fiind rezolvată imediat, toţi au plecat la treburile lor, dar nu înainte de a se saluta între ei. Pe lângă asta, am remarcat că salutau pe toată lumea îmbracată cu aceleaşi haine.
De-abia când am ajuns în SUA pentru prima dată, am înţeles care este puterea acelor haine, de fapt care este puterea acelui brand, pentru că pe stradă eşti salutat până şi de cerşetorii de la intersecţii. Am crezut că o fac pentru a căpăta ceva bani, dar şoferul de taxi mi-a explicat că nu e aşa, te salută numai pentru că sunt mândri că le reprezinţi firma de suflet.
De atunci, de fiecare dată când plec la drum, dacă nu se impune o oarecare ţinută, Harley-Davidson scrie pe mine, nu pentru ca aş fi mort după acele motociclete, ci pentru că m-a fascinat solidaritatea pornită de la o pasiune, reflectată în nişte haine.
Articol publicat în revista Playboy din decembrie 2015-ianuarie 2016