Azi am văzut cursa de MotoGP de pe Sachsenring şi a fost spectacol. Dar nu de fiecare dată cursa de pe Sachsenring s-a terminat cu bine.
Bill Ivy
Bill Ivy – William David Ivy – unul dintre cei mai talentaţi piloţi de moto din Marea Britanie este mai puţin cunoscut de tânara generaţie.
A început să participe la cursele pe circuit în 1959 şi, după numai 7 ani, fiind pilot al echipei de uzină Yamaha, a terminat pe locul 2 ediţia 1966 a Campionatului Mondial, la clasa 125cc.
Chiar dacă a câştigat 4 dintre cursele acelui sezon, nu a fost suficient, pentru că a fost depăşit la general de unul dintre puţinii piloţi din Elveţia care a reuşit să învingă în marea competiţie – Luigi Taveri.
În anul următor a dominat competiţia, câştigând 8 din cele 12 curse ale sezonului, devenind astfel Campion Mondial al clasei 125cc, în faţa lui Phil Read, cel care avea să fie unul dintre cei mai galonaţi piloţi din istorie.
Cunoscut ca orgolios şi deosebit de ambiţios, Phil Read nu a aşteptat foarte mult pentru a plăti datoria morală şi, în 1968, a nesocotit ordinele de echipă date de Yamaha, care dorea ca cei doi piloţi ai săi să împartă titlurile de campion.
Nr.29 – Bill Ivy pe Matchless, nr.11 – Derek Minter, nr.20 – Dave Croxford
Pentru că dominau categoric competiţia, Bill Ivy trebuia să termine câştigător la 250cc şi Phil Read la 125cc.
Dar nu a fost aşa. După ce şi-a asigurat victoria la clasa mică, la 125cc, Read a nesocotit instrucţiunile şi şi-a depăşit colegul de echipă, cei doi terminând cu acelaşi punctaj.
Fiind egalitate, regulamentul din acel an prevedea că victoria se hotărăşte în funcţie de timpii curselor şi Phil Read a câştigat titlul la masa verde.
Dezamăgit, Bill Ivy şi-a anunţat retragerea din viaţa sportivă, dar a reapărut în 1969 ca pilot al uzinei Jawa, pe o motocicletă de 350cc.
Sezonul a început foarte promiţător, Ivy reuşind două locuri 2, în spatele lui Giacomo Agostini.
Şi aici ajungem la Sachsenring, unul dintre cele mai periculoase circuite din Europa, aflat pe vremea aceea în Germania de Est.
Nu este nici o legătura între circuitul pe care l-am văzut cu toţii la televizor, cel pe care se merge azi în MotoGP, cu circuitul stradal de dinainte de 1969.
Un tur de circuit avea puţin peste 8,6 km, trecea printr-un sat, traversa o pădurice, trecea pe lângă un lac şi se puteau atinge viteze înfricoşătoare pentru cauciucurile şi frânele de atunci.
Singurul lucru care este de neânchipuit pentru vremurile pe care le trăim era popularitatea de care se bucurau cursele auto-moto în Germania de Est şi în special la Sachsenring, circuit amenajat cu ajutorul municipalităţii comunei Hohenstein-Ernstthal.
La orice manifestare se adunau câteva sute de mii de spectatori plătitori şi, fiind nemţi, nimeni nu încerca să intre fără să plătească.
Nu pentru că nu ar fi fost şi uscături în pădurea lor germană, ci pentru că ştiau că ajută sportul cu motor plătind biletul de intrare şi, în DDR, erau sute de mii de pasionaţi ai motoarelor, care trăiau pentru curse şi motoare preparate.
Îmi aduc aminte că, la prima cursă pe care am avut-o pe acest circuit, în 1984, am fost de-a dreptul şocat, din câteva motive.
În primul rând nu mi-am putut închipui cum arată 200.000 spectatori, veniţi în mare majoritate pe motociclete, în al doilea rând, pentru că primul start avea loc dimineaţa la 6.45, cursele continuând până la ora 19.00 şi, nu în ultimul rând, pentru cum erau văzuţi şi respectaţi sportivii în acea ţară.
Chiar dacă erau şi ei o ţară socialistă, cursele erau transmise de televiziunea naţională integral, adică de la 6.45 până la 19.00, ceea ce nu se va întâmpla niciodată în România noastră, care ştie numai de fotbal, Gigi Becali şi Maybach-urile lor.
Dar să revenim la ziua de 12 iulie 1969, cu 46 ani înaintea celei de-a 6-a victorii a lui Marc Marquez pe noul circuit.
Suntem la a 5-a etapă a Campionatului Mondial ediţia 1969, Marele Premiu al Republicii Democrate Germane, la antrenamentul cursei de la clasa 350cc şi Bill Ivy reuşeşte nişte ture foarte bune în compania lui Giacomo Agostini, având mari şanse la podium.
Antrenamentul se termină şi Bill Ivy are proasta inspiraţie să se întoarcă în parcul echipelor cu casca pe rezervor, moment în care motorul în 2 timpi ai Jawei sale de uzină calează atât de violent, încât Bill este aruncat peste ghidon şi se loveşte la cap, fiind fără cască.
Este preluat imediat de ambulanţă, dus la spital, dar leziunile au fost atât de grave, încât Bill Ivy se stinge.
Au trecut 51 ani, s-a construit un circuit nou, lumea a uitat, poate doar cei cu care Bill Ivy s-a luptat îl mai ţin minte, dar morala este aceeaşi: “Nu mergeţi fără cască !”, pentru că se poate întâmpla oricui, chiar şi la casele mari.
Şi iată cum am împuşcat doi iepuri: v-am spus o poveste (tristă, ce-i drept) şi am dat şi sfaturi utile…