Acum, pentru că tocmai s-a terminat cea de-a 38-a ediţie a cursei de 24 ore Le Mans, îmi aduc aminte cum ar fi putut să fie prima prezenţă românească la această cursă, eveniment anulat înainte de a avea loc.
Era anul 1990, imediat după evenimentele care ne dăduseră tuturor speranţe, chiar şi sportivilor, care îşi închipuiau că vor începe să participe la tot felul de concursuri prestigioase, la care nu avuseseră acces până atunci.
Iubitorii de motociclism din vestul Europei au fost printre primii care au venit în România şi au încercat să facă ceva pentru sportul românesc.
Jean-Christian Tirat, prietenul motociclismului românesc – 2015
Primul care şi-a făcut simţită prezenţa a fost Jean-Christian Tirat, motociclist şi profesor de fotografie în Toulouse, sosit în Bucureşti chiar în ianuarie, primit de lumea motociclismului din ţară cu mult entuziasm.
Jean-Christian Tirat la frontieră
Cu multă răbdare şi abnegaţie, Jean-Christian a luat legătura cu mai multe cluburi din ţară, a vorbit cu toţi cei pe care i-a întâlnit, a notat toate problemele pe care le-a auzit şi a promis că va ajuta motociclismul românesc.
Am ieşit împreună cu Jean-Christian şi, alături de colegii din echipa IMGB, am făcut o sesiune foto lângă clădirile din centrul oraşului, proaspăt marcate de agitaţia lunii decembrie, dar asta este o altă poveste care va urma…
Echipa IMGB în faţa clădirii Direcţiei a 5-a (mă rog, ce a mai rămas din ea…)
După câteva luni, prietenul nostru francez a dovedit că este un adevărat prieten şi s-a întors cu un camion plin cu tot felul de lucruşoare folositoare unui motociclist: uleiuri, căşti, echipament.
Convoiul din Franţa sosit pentru motocicliştii din România
A fost primit regeşte la Giurgiu, de o mare delegaţie formată din motociclişti, oficiali şi oameni din presă, iar pâinea cu sare a fost înlocuită de tradiţionala şampanie servită din portbagaj.
Jean-Christian întâmpinat de Mihai Mezincescu, Secretarul General al FRM şi Traian Ioaniţescu, de la ziarul Sportul.
Pe lânga uleiuri şi consumabile, a adus şi o invitaţie deosebită, făcută de una dintre cele mai prestigioase reviste moto din Franţa, Moto Revue.
Revista se oferea să sponsorizeze deplasarea unui grup de opt piloţi români în Franţa, care să participe timp de o săptămână la antrenamente pe circuit, în vederea participării la cursa de 24 ore Le Mans. Motocicletele necesare ar fi fost puse la dispoziţie de Honda France, iar toate cheltuielile suportate de sponsori parteneri ai revistei.
Oaspeţii întâmpinaţi cu şampanie la portbagaj
În urma antrenamentelor de o săptămână, şase piloţi din cei opt ar fi fost aleşi să formeze două echipe participante la cursa de anduranţă.
Opt piloţi erau de fapt componenţii lotului naţional, pe care România îi alinia la competiţiile internaţionale, lot care era format pe scheletul echipei IMGB, la care se mai alăturau câţiva piloţi de la alte echipe.
Campingul de la coada lacului, baza echipei.
În cazul nostru, problema cea mai mare la o astfel de competiţie ar fi fost cele 8 ore de pilotaj, noi fiind obişnuiţi cu cursele scurte, de aproximativ 40 minute, dar, aproape toţi cei care aveam rezultate bune, mergeam la câte două clase de concurs, adică alergam în regim de cursă câte 80 minute.
Pentru că aveam de gând să nu ne facem de râs, toţi seniorii echipei IMGB am plecat într-un cantonament de o săptămână, la începutul lunii iunie, pentru antrenamente de câte 10 ore pe zi petrecute în şa.
Ca să mergi pe motocicleta timp de 10 ore pe zi, în 1990 singura soluţie era mersul în trafic, neexistând nici un fel de circuit, nici mâcar de kart, care ar fi fost inutil oricum. Pentru asta era nevoie de 5-6 motoare de acelaşi model, înmatriculate, adică singura soluţie putea fi numai Mobra, pentru că asta aveau toate cluburile, motorete folosite la Campionatul Naţional de Regularitate şi Rezistenţă.
Citind cele de mai sus, cei din generaţia tânără, obişnuiţi cu motoare japoneze, probabil că au strâmbat din nas şi înţeleg asta, pentru că nici mie nu-mi plăcea Mobra, dar nu aveam de ales.
Am plecat spre barajul Vidraru şi am oprit la campingul de la coada lacului, unde am stabilit baza.
Antrenamentul începea dimineaţa cu o încălzire până la baraj, de unde începea treaba serioasă. Plecam toţi grupaţi, ca într-o cursă adevărată, cu acceleraţia blocată la fund, de la baraj, pe Transfăgărăşan şi făceam prima pauză pe vârful muntelui, la lac.
Pauză la Bâlea Lac
După o pauză de 10 minute continuam, iar Mobrele mergeau la vale şi cu 100 km/h, până la pauza următoare, care se făcea jos, la şoseaua naţională spre Sibiu.
Urma drumul înapoi, la Bâlea Lac, după care în jos până la barajul Vidraru şi încă odată drumul dus-întors.
Echipa IMGB la barajul Vidraru
De 4 ori Transfăgărăşanul cu Mobra dusă la blană, cu pauze de câte 10 minute, cu şaua aia nenorocită şi gunoaiele de cauciucuri originale, trebuie să mă credeţi pe cuvânt, ăsta este antrenament !
Traficul era mult mai redus decât acum, aşa că nu am avut probleme, iar ieşirile în decor au fost rare şi, din fericire, fără urmări majore.
Într-una din zile am avut parte de cea mai ciudată şi incredibilă coincidenţă posibilă.
Pe când coboram grupaţi, în mare viteză, spre drumul de Sibiu, ne-am întâlnit cu Jean-Christian Tirat, chiar cel care pornise toată aventura legată de Le Mans, care urca pe Transfăgărăşan, cu o Yamaha Tenere şi care a fost uşor de recunoscut, fiind probabil pe atunci, singurul Tenere din România.
Întâlnirea cu Jean-Christian Tirat pe Transfăgărăşan
Având în vedere că era considerat oaspetele nostru, am întrerupt antrenamentul şi am plecat împreună către baza noastră de la coada lacului, lui Jean-Christian fiindu-i greu pe alocuri să ţină pasul cu Mobrele.
După o săptămână petrecută astfel, eram toţi pregătiţi pentru cele 8 ore pe motocicletă, pentru care ne pregătisem şi aşteptam cu nerăbdare să vină momentul mult dorit.
Din păcate nu a trebuit să aşteptăm foarte mult, pentru că a venit altceva, nu momentul aşteptat. A venit dezastrul de la 13-15 iunie, Mineriada. Pe 16 iunie nu s-a întâmplat nimic, dar pe 17 iunie, la sediul Federaţiei Române de Moto a venit un fax care anunţa că “din cauza unor probleme de organizare, echipa României nu mai poate participa”.
Mulţi ani mai târziu am aflat că existase şi un conflict franco-francez între cele 2 reviste importante de specialitate, Moto Revue şi Moto Journal, ambele fiind organizatoare a câte unei etape importante de anduranţă, Le Mans şi Bol d’Or, iar iniţiativa uneia dintre reviste, deranjase concurenţa.
Nu pot să apreciez cât din nereuşita acestei acţiuni s-a datorat sosirii ortacilor şi celor care i-au încurajat, sau rivalităţii revistelor franceze, dar faptul e că cea mai mare şansă oferită motociclismului pe circuit din România a murit înainte de a se naşte şi ne-a lăsat pe noi cu un gust amar şi cu un vis care nu avea să se mai împlinească niciodată.
.
Dacă nu aţi văzut toate testele şi cursele moto postate până acum pe blogul POVEŞTI CU MOTOARE şi pe pagina de Facebook, sau dacă vreţi să urmăriţi materialele pe care le voi posta, calea cea mai sigură este să vă abonaţi la canalul YouTube.
Foto: Jean-Christian Tirat