TIBERIU TROIA

Fiecare fotografie are o poveste, iar eu încerc să vă spun poveştile, una dintre ele fiind povestea startului.

Mulţi prieteni m-au întrebat ce reprezintă pozele pe care le-am folosit pe coperţile contului meu de Facebook şi al paginii POVEŞTI CU MOTOARE.

Încă de la începuturile curselor de motociclism viteză, până prin ’84, startul se lua cu motoarele oprite, motocicletele fiind împinse.

Nu ştiu cum erau formulate regulamentele în alte ţări, dar, în România, regulamentul Federaţiei Române de Motociclism, de organizare a concursurilor de viteză pe şosea (aşa se numea disciplina pe atunci), menţiona foarte clar: “motocicleta se porneşte prin mijloace proprii”.

9 septembrie 1979 – Etapa finală a Campionatului Naţional, circuit Pipera-Toboc, Bucureşti, start la clasele 125cc şi 175cc

În primii 2 ani în care am început să particip la curse, singura motocicletă pe care eram sigur că o pot folosi la toate cursele unui sezon, a fost motorul meu de stradă, un CZ Sport 175cc.

La început pregăteam motocicleta pentru concurs, după care o aduceam din nou la starea ei normală, de motocicletă de stradă, adică aşa cum face mai toată lumea acum în competiţiile româneşti.

În al doilea an am sacrificat mersul pe stradă pentru nişte modificări mai importante, pe care nu le puteai schimba din nou pentru mersul pe stradă, decât cu multă muncă şi, aş spune, inutil.

În afară de înlocuit piesele de caroserie standard cu unele mai uşoare, produse artizanal din aluminiu, de eliminat elementele inutile, sau chiar interzise la curse, se înlocuiau componente importante ale motorului, care nu puteau fi folosite pe stradă, din cauza uzurilor accelerate: cilindru, chiulasă, piston, segmenţi, carburator, ambreiaj, eşapament.

Pentru o poziţie adecvată pilotajului de viteză se făceau tot felul de modificări, schimbări care permiteau pilotului să stea mult mai aplecat, cu picioarele în spate, dar să poată avea acces la pedale fără efort. Asta presupunea înlocuirea scăriţelor şi a comenzilor (frână spate şi schimbător de viteze), cu unele construite şi prelungite în spate.

Majoritatea piloţilor foloseau motoare de motocros, care porneau mai greu la pedală, dar erau mult mai puternice decât motorul meu de stradă. Pe ei nu îi încurca în nici un fel modificarea poziţiei pedalelor, pentru că oricum nu puteau folosi pedala de pornire şi erau avantajaţi de plusul de putere.

Eu, pentru că trebuia să înlocuiesc cu ceva cei câţiva cai putere care îmi lipseau, am încercat să folosesc puţinele avantaje pe care mi le oferea motocicleta mea de stradă, răsuflată, dar mai joasă decât caprele celorlalţi, cocoţate pe nişte cadre înalte de motocros. Un detaliu tehnic era în avantajul meu: pedala de pornire, care, în cazul CZ-urilor de stradă, era aceeaşi cu schimbătorul de viteze.

Fiind cu motorul oprit, CZ-ul putea fi pus în viteza 1-a, pedala schimbător ridicată apoi în poziţia de pornire, după care nu mai rămânea decât să dai o pedală şi să eliberezi maneta de ambreiaj (să ambreiezi), motorul fiind deja în viteză.

Rezultatul era o plecare ca din puşcă, pe lângă ceilalţi, care erau nevoiti să alerge din greu, împingând la motoarele cu cadre grele şi, până reuşeau ei să pornească gloabele, eu eram deja în viteza a 3-a, cu mulţi metri avans.

E adevărat că asta însemna să păstrez schimbătorul de viteze în poziţia originală, adică trebuia să stau mult mai cocoşat, cu picioarele mai în faţă decât era normal în poziţia aplecată, dar nu mai conta poziţia incomodă de pilotaj, atât timp cât câştigam mult la start.

De aici începea adevărata bătălie, pentru că trebuia să lupt cu ceilalţi, care aveau motoare mai puternice şi, de cele mai multe ori mă ajungeau, tot avansul meu ducându-se de râpă.

Pe circuitele mici, cu multe viraje şi linii drepte scurte, reuşeam să păstrez avantajul iniţial, astfel încât primul podium de cursă l-a reuşit chiar în primul an, urmat de un loc 3 la finalul campionatului din 1979, anul în care sunt făcute pozele cu startul reuşit, an în care am fost abonat la podiumul curselor.

În prima fotografie, făcută pe linia de start, stau călare pe motocicletă, pentru că urma să iau startul la pedală, spre deosebire de toţi ceilalţi, care împingeau motoarele.

Ionel Pascotă sr., care stătea lânga mine, observator atent, tocmai mă întreba de ce am păstrat pedala de pornire, fapt de neînţeles pentru cineva care folosea o motocicletă cu care nu mergea la piaţă, ca mine.

Nu mai ştiu ce am răspuns, au trecut mulți ani de atunci ani, dar sunt sigur că am fost politicos, doar era campionul în exerciţiu al clasei 175cc şi unul dintre idolii mei…

Pentru cea de a doua fotografie, de după start, nu cred că mai este cazul să dau explicaţii, pur şi simplu am reuşit startul rapid de care vorbeam şi i-am surprins pe ceilalţi.

Pentru cei care nu cunosc piloţii din acea perioadă şi pentru ca informaţia să se păstreze, voi aminti numele celor din grila de start, de la stânga la dreapta.

Nr. 7- Arpad Viktor – Oradea, Doru Arsin – Timişoara, 6- Istvan Attila Viktor – Oradea, 13- subsemnatul, 1- Ionel Pascotă sr.- Timişoara, 4- Petre Pascotă – Timişoara, 53- Tiberiu Gedeon – Reşiţa, 2- Cornel Boboescu – Reşiţa, 21- Gheorghe Sociu – Galaţi, 8- Ioan Moisescu – Timişoara, 12- Alexandru Miron – Oradea, 10- Romică Lăzărescu – Reşiţa

Aş fi încheiat articolul cu tradiţionalul “Am încălecat pe o şa şi v-am spus povestea startului”, dar, în cazul nostru există şi o morală.

Morala poveştii

Probabil că am deranjat multă lume cu starturile mele folosind pedala, astfel încât, în anul următor, regulamentul Federaţiei Române de Motociclism a fost modificat astfel: “motocicleta se porneşte împinsă”.

Faţă de competiţiile de azi, cursele din fotografiile de aici sunt demodate şi amuzante, dar pentru cei care erau acolo, ele au însemnat totul, erau pasiunea vieţii lor şi toţi erau gata să facă orice sacrificii.

.

Toate poveștile postate pe blogul POVEŞTI CU MOTOARE pot fi citite și pe pagina de Facebook, pe LinkedIn, Twiter, Google+, iar filmele sunt postate pe canalul YouTube.