TIBERIU TROIA

În cursele de moto, indiferent de cum te pregătești, neglijența, sau ghinionul îți pot distruge planurile. La mine, în 1988, a fost un amestec nefericit din amândouă.

Anul 1988. În mod normal, după cum se terminase sezonul ’87 și, după cum începuseră cursele din ’88, trebuia să fie anul meu.

În ultima cursă a anului 1987, Cupa Bihorul, la cea mai interesantă cursă din program, clasa 250cc, avusesem o bătălie memorabilă cu liderul echipei orădene, Viktor István, principalul meu adversar, pilotul pe care nu reușisem să-l înving niciodată până atunci.

În acea cursă, după un permanent schimb de locuri, conduceam în sfârșit cursa, când, datorită unui incident de cursă pe care prefer să-l uit, am pierdut cursa.

1987, 4 octombrie – Cupa Bihorul, Oradea, cu  Attila Viktor

Nu m-am supărat, cursa nu avea nici o importanță în statisticile anului și, oricum, dacă înregistrasem o premieră și fusese cât pe ce să âștig în lupta directă cu István, legenda locală, asta nu putea însemna nimic altceva decât un sezon viitor interesant și promisiunea unei schimbări de lider la clasa 250cmc.

Din păcate, István a hotărât să părăsească România și s-a stabilit în Ungaria, lăsându-mă fără lupta promisă și victoria pe care o așteptam.

Aproape că m-am dezumflat văzându-mă fără concurență.
În afară de motocicleta de 250 cmc pe care o consideram pusă la punct, mai pregătisem o surpriză, pe care toate celelalte echipe aveau s-o vadă la prima cursă.

În iarna dintre sezoane, am terminat cea de-a doua motocicletă pentru 1988, cea de 125 cmc, echipată cu motor Yamaha YZ125, adică modelul de motocros.
Instalat pe o bicicletă (șasiul complet fără motor) compus din elemente amestecate CZ125MX, Yamaha RD125, Yamaha RD80, motorul s-a dovedit a fi o adevărată bombă.

250cc – 24 aprilie 1988, Bistrita, Cupa FRM

Prima etapă din 1988 a fost cursa din Cupa FRM desfășurată la Bistrița.
Am câștigat ambele curse, 125 cmc si 250 cmc, adică singurele clase solo în afară de Mobre.

Evident că eram încântat, trecuseră câțiva ani de când nu mai reușisem două victorii în aceeasi zi, dar nu ăsta a fost cel mai mare succes, ci modul în care am câștigat cursa la 125 cmc.

Circuitul din Bistrița era în centrul orașului și avea două linii drepte lungi, pe care motorul meu s-a putut dezlănțui, astfel încât, la finalul cursei, îl depășisem pe cel de pe locul 2 cu 2 ture, pe ocupantul locului 3 cu 3 ture, iar pe ceilalți cu de la 4 ture în sus. Pentru că nu au reușit să facă 75% din turele învingătorului, vreo 2-3 piloți nu s-au clasat. Aproape că era jenant, dar totul fusese cât se poate de regulamentar.

24 aprilie 1988 – Bistrita – 125cc – prima cursa din sezon, prima victorie

După această primă demostrație, nimeni nu se mai îndoia de rezultatul final al clasei 125, iar la 250 situația era pe aproape.

Cu toate astea, n-a fost așa și acum revenim la cum poți să distrugi munca unui an întreg.

Primul dezastru a avut loc la cursa de la Timișoara, la 250cc. Eram pregătit psihic să merg pentru victorie, dar, plecănd cu rezervorul plin ochi, în turul de formare pentru start am alunecat pe benzină cu ulei scursă din preaplinul rezervorului în burta carenei proprii și apoi pe stradă.

În mod normal nu ar fi fost nimic, pentru că a fost o căzătură ușoară și nu puteam fi oprit, decât dacă aș fi avut o mână, sau picior rupt. Problema a fost maneta de ambreiaj, ruptă la căzătură, pe care aș fi schimbat-o în 2 minute în parcul de motoare, dar eu mă aflam în celălalt capăt al circuitului și nu aveam cum să ajung în timp util, cu motocicleta împinsă.

12 iunie 1988, Timisoara – un mod ciudat de a-ti sarbatori ziua de nastere…

Astfel, nu numai că nu am luat startul, dar nici măcar nu am putut ajunge la start.

Zero puncte, iar o victorie și două locuri 2 reușite în restul curselor, nu m-au ajutat să termin decât pe locul 3 în campionat, în timp ce titlul de campion a fost acordat unui pilot care nu a câștigat nici o cursă în acel an.

Și asta nu a fost tot.
Mai trebuia să desființez și rezultatul clasei 125, unde se părea că nu am concurență și am reușit-o și pe asta…

Aproape totul se desfășura conform calculelor, adică după primele 3 curse, aveam 2 victorii și un loc 2 datorat unei bujii nebune.

A venit cursa de la Târgu Mureș, care mi-a răsturnat toate calculele.

125cc,  Targu Mures, 17 iulie 1988 – schimbatorul de viteze a cedat

După primele ture, fiind în față ca de obicei, de unul singur, s-a rupt siguranța care trebuia să fixeze tija schimbătorului de viteze și m-am trezit că nu mai pot schimba vitezele.

Cu chiu cu vai am ajuns în locul în care mă aștepta mecanicul nostru cu trusa de intervenție și am reușit să schimbăm rapid siguranța, dar cineva acolo sus hotărâse să penalizeze această mică neglijență și, după încă un tur, am făcut pană de cauciuc.

125cc, Targu Mures, 17 iulie 1988 – pana de cauciuc

De data asta totul s-a terminat și un sezon anunțat a fi o victorie răsunătoare la cele doua clase importante ale campionatului, s-a dovedit a fi un dezastru.

Din 14 curse desfășurate în țară, am avut 6 victorii și 4 locuri 2, care au însemnat locul 3 la ambele clase, 125 și 250 cmc. Noroc cu finalul anului, în care am câștigat titlul de campion pe echipe la 125 cmc, altfel anul ar fi fost complet compromis.

Ghinion ? Nu. Un amestec nefericit de neglijență, proastă pregătire și un strop de ghinion. De fapt, asta este rețeta în sporturile cu motor la toate nivelurile…

.

Toate poveștile postate pe blogul POVEŞTI CU MOTOARE pot fi citite și pe pagina de Facebook, pe LinkedIn, Twitter, Google+, iar filmele sunt postate pe canalul YouTube.